La început am fost o luminita, radiam de bucurie printre suratele mele, eram vesela, topaiam, râdeam de fiecare data când fratiorii mei faceau câte o nazbâtie. Mie, fratiorii îmi zic Aly, dar pe mine, de fapt, ma cheama Al Alkumit si fac parte din dinastia Alkumitilor. Este foarte frumos aici, ca pot sa zburd în fiecare dimineata printre copacii cei mai înalti, de unde pot privi câmpiile de un verde foarte deschis. Cel mai mult îmi placea când îmi dadeam drumul de sus, iar jos simteam cum toata lumea se învârte odata cu mine. Dar nu din totdeauna am putut sa zbor, a fost foarte greu pâna am învatat asta. Fratiorul meu, Gal, este cel mai mare si de multe ori era rautacios cu mine si îmi zicea:

— Tu cât timp ai de gând sa te mai târasti ca melcul, piticanie? si râdea în prezenta prietenilor lui. Îi placea sa faca glume pe seama faptului ca eram mica si ca nu puteam sa zbor... Si atât de mult îmi doream acest lucru...

Mama mea a fost rapita în razboiul cu Dokomitii, iar tatal meu de multi ani este în razboi cu ei si asa am ramas în grija celor trei frati: Gal, Myu si Toy. Si nici unul nu vroia sa îmi zica secretul zborului. Norocul meu ca lânga mine statea prietena mea, Lo, si nici ea nu stia sa zboare. Într-o dimineata, i-am zis:

— Lo, astazi sigur o sa zburam, am visat asta.

— Aly draga, stii de câte ori mi-ai zis ca o sa zburam? De 5873 de ori si tot nu am reusit; eu nu cred ca voi putea vreodata sa ma ridic mai mult de o pastaie.

— Ba da, sunt convinsa. Astazi, vreau si o sa reusim. Vezi spicul acela de grâu? Am sa ajung acolo si o sa-ti zâmbesc de sus.

Pe când îmi spuneam asta, îmi venea în minte vocea fratelui meu, Gal, care îmi zicea ca o sa ramân la sol si o sa fiu zbârcita si urâta. Dar acest gând m-a facut mai puternica si m-a ambitionat mai tare si o sa-i arat lui si tuturor ca pot si eu sa zbor. Gândul meu a fost în fata puterii mele si dupa câteva miscari tot trupul a început sa tremure si un bâzâit de albina m-a pus la pamânt. Of, nici de data aceasta! Nu stiam ce sa mai fac. Prietena mea ma încurajeaza si-mi zice:

— Lasa, ca ai sa reusesti, poate ca trebuie sa privim la albine si sa învatam de la ele.

— Ele bâzâie, dau din aripi, zic eu. Nu cumva vrei si tu o pereche de aripi? Si atunci sa vezi ce-o sa mai râda Gal de tine. Ea, la auzul acestor cuvinte, a început sa râda, ca cine a mai vazut un alkumit cu aripi? Ma uit în sus si îl vad pe Gal cum zbura cu prietenii lui si era atât de vesel.

— Off!... vezi Lo, Gal si prietenii lui pot zbura. Dupa câteva secunde, Lo îmi face un semn speriata, zicând:

— Hai repede sa ne ascundem, ne-au vazut, vino lânga mine. Sa ne ghemuim în spatele acestui bolovan, sa nu ne vada. Am încercat sa fug dar nu am putut sa ajung unde era Lo, iar Gal m-a vazut. A coborât unde eram si a zis:

— Aici v-ati ascuns, tuguiatelor? Credeati ca nu va vad? Nu stiati ca eu pot sa vad la 1 kilometru distanta si pot sa miros pâna la 1 kilometru? Deci nu aveati nicio sansa sa va ascundeti de mine. Pot sa va spun ca acolo sus e minunat, dar, da, scuze, voi nu puteti sa stiti cum e, asa ca… va las.

Un oftat m-a luat din nou, m-am apropiat de Lo si i-am zis:

— Sa mergem acasa! Acolo ma asteapta un patut moale si pufos, este locul cel mai drag de pe aceasta lume. Seara se vad stelele, lumina lor îmi da speranta si putere si mi-am zis ca, atunci când voi fi mare, o sa pot sa zbor pâna la ele. Eu dorm singura în patutul meu, Myu si Toy dorm într-un pat de lemn, care are un picior rupt si în multe seri se aude câte un zgomot. O data cade Myu din pat, alta data Toy. Atunci ne trezim cu totii si râdem care mai de care. Gal doarme în camera de alaturi, este camera parintilor si nu ma lasa sa intru acolo sub niciun fel. Îmi doream sa îmi aduc aminte de mama, pentru ca acolo se simte parfumul ei. Si pentru ca usa este tot timpul încuiata, îmi pun nasucul pe gaura cheii, sa pot simti un pic din ce este acolo. Dar cum Gal este mecanic si vine tot timpul murdar, nu-mi ramâne decât sa-i simt mirosul meseriei lui. Noroc ca Myu este doctor, iar Toy este filozof, asa ca ei nu miros urât. Myu se trezeste cel mai de dimineata, ca trebuie sa aiba grija de pacientii lui si are un stil sa ne trezeasca...

— Haide, trezirea, este o noua zi si voi vreti sa o dormiti?

— Uf, dar este prea de dimineata. Mai lasa-ne un pic, zic eu cu ochii abia deschisi. Mai vreau sa dorm, ca astazi am visat cu tati ca vine acasa. Acum, ca m-ai trezit, am uitat visul.

— Visezi pentru ca te gândesti la el, zise filozoful Toy, care era oricum mai somnoros decât mine. Probabil ideile cele mai interesante le aude în somn. Stiu asta, ca îl aud noaptea, când vorbeste tot felul de ciudatenii, ca ar exista oameni si ca traiesc printre noi.

Myu pleaca si trânteste usa dupa el, ca sa fie sigur ca nu mai doarme nimeni. Vreau sa visez din nou cu tati si încerc sa adorm. În câteva secunde, ochii mi se închid si fereastra din camera se dechide larg. Îl vad pe tati stând la geam si-mi zice:

— Nu te teme, am sa...

Ma simt zdruncinata, deschid ochii si o vad pe Lo cum trage de mine:

— Aly, trezeste-te, vreau sa îti arat ce am vazut în gradina.

— Lo, dar l-am visat pe tati si vroia sa îmi zica ceva. Cred ca este bine si sper sa se întoarca cât de curând.

— O sa se întoarca, zice Lo.

Zâmbetul ei îmi da si mie speranta ca îl voi vedea curând. Tatal ei este la razboi, iar mama ei are acum grija de noi. Este o femeie înalta, cu parul auriu si are o voce calda. Îmi doream sa o am si eu pe mama lânga mine, sa-i aud vocea, sa stau în bratele ei, sa o aud cum cânta, cum îmi zice cât sunt de frumoasa si ca sunt totul pentru ea. Pe când ma gândeam la mamica mea, o lacrima coboara încet pe obrazul meu. Lo ma prinde de mâna si îmi zice:

— Îti promit ca o sa te ajut sa îti gasesti parintii!...

Degetul ridicat si ochii mari deschisi ai lui Lo ma fac sa o cred. Speranta creste în sufletul meu tot mai mult. Ma scutur de gândurile triste, o iau pe Lo de mâna si mergem în gradina. Lumina si roua diminetii ne întâmpina la fiecare pas. Privesc la picatura de apa ce se prelingea pe firul de iarba si încerc sa ma vad în ea si nu reusesc.

— Lo, tu te vezi în picatura de roua?

— Aly, suntem prea mici, doar cei mari de abia reusesc sa se vada.

Priveam cum un strop se facea tot mai mare, atunci când se contopea cu altii, iar eu îmi întorceam capul, ca poate–poate am sa ma vad. Am luat multe fire de iarba la rând, încercând sa gasesc macar unul. Pe când topaiam dintr-un loc în altul, aud o voce:

— Aly, ai grija, fereste-te! striga Lo, care era la o lungime de bat de mine. Speriata, îmi întorc capul si vad un musuroi de furnici cum dau navala si vin spre mine. Am zis ca trebuie sa fug, cautam cu privirea locul cel mai apropiat, unde as fi putut scapa de ele. Am vazut un copac, dar era asa de înalt si nici nu stiam cum ma puteam catara acolo. Ajunse lânga copac, Lo ma prinde de mâna si îmi zice:

— Tine-ma de mâna, eu îti dau un avânt, si cum esti acolo îmi dai si tu unul pâna ajungem mai sus.

— Lo, dar îmi este frica!

— Aly, o sa reusim!

M-am simtit aruncata în sus. Ajunsa aici, trebuia si eu sa o arunc pe Lo în sus. Am prins-o cu ambele mânute si cu putere am ridicat-o mai sus si tot asa, pâna când am ajuns pe prima ramura a copacului. De sus priveam cum furnicile îsi continuau drumul nepasându-le de noi. Bucuroase ca am scapat, am rasuflat usurate.

— Aly, ce ne facem? Cum ne dam jos din copac?

Numai ce am scapat de furnici ca acum ne ia din nou teama ca o sa ramânem aici.

— Lo, ce ne facem? Daca nu ne mai gaseste nimeni?

— Myuuuuuuuu..., Toyyyyyyyyyyyyy..., strig eu în gura mare, ca poate ma aud!

Lo striga si ea:

— Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Nu raspunde nimeni, mergeam pe ramura copacului când în sus, când în jos. Mi-a venit o idee:

— Lo, hai sa ne urcam în vârful copacului, ca poate de acolo ne vede cineva. Lo m-a prins de mâna si am început sa sarim. Vedeam cum frunzele îsi schimbau usor lumina, când treceam pe langa ele. O adiere de vânt ne bloca în drumul nostru. Atunci a fost momentul în care Lo era sa ma scape. Mi-a alunecat o mâna si am strigat:

— Loooooooooooo!

În viteza cu care urcam Lo a reusit sa ma prinda de ambele mâini. Frunzele ramâneau în spate, iar noi eram tot mai sus, pâna am ajuns în vârful copacului. De aici mi se facea rau, când vedeam cât de mic este totul, dar vedeam si lucruri nemaivazute.

— Lo! Uite casa unde stau eu!

— Aly, casa mea este lânga a ta!

— Dar ce este dupa casa mea?! o întreb pe Lo, mirata ca mai exista ceva si dupa casa noastra. Credeam pâna atunci ca lumea mea e mare, dar de aici de sus îmi pare atât de mica... Vedeam câmpii întregi, locuri atât de frumoase, ca nu îti mai venea sa cobori. În toata splendoarea acestei privelisti aud o voce:

— Alyyyyyyyy, ce cauti aici? striga speriat fratele meu, Myu, care se întorcea de la munca.

— Este periculos sa fiti aici singure, neînsotite. Daca mi-ati fi cerut, va urcam eu.

Avea un zâmbet placut, semana cu al tatei. Ne-a luat de mâna pe fiecare si ne-a dus pâna acasa. Era atât de bine sa zburam. Chiar daca a fost pentru o perioada foarte scurta, simteam cum aerul îmi mângâia tot trupul, cum lucrurile mici se faceau tot mai mari, pâna am ajuns cu picioarele pe pamânt.

— Aly, dar ce puternic este fratele tau! zise Lo cu un zâmbet pe fata. Ochii îi erau atintiti spre fata fratelui meu si nu îsi mai dezlipea privirea de la el.

— Looooo, am strigat la ea, am tras-o de o ureche, pâna si-a iesit din miraj. M-a privit în fata cu ochii ei mari si cu privirea ratacita în gândurile ei. A tresarit si mi-a zis:
— Am ajuns acasa, uraaaaa!

Aici ne astepta mama lui Lo si ne zice:

— Stiti ca eu am tot strigat dupa voi? Dar nu v-am auzit. Pe unde ati umblat?

I-am povestit toata întâmplarea cu furnicile si cum fugeam de ele, la care ea a început sa râda în hohote, zicând:

— Mai micutelor, voi nu stiti ca furnicile nici macar nu va pot vedea? Dar sa va mai faca si rau? râdea ea în continuare.

— Pai, si atunci de ce ne-am speriat asa de tare? ma întreaba Lo.

Am început sa râd de ea si ea de mine.

Zilele trec, Soarele merge la culcare, lasând Luna sa-i ia locul. Vara îsi pune cojocul, ca a venit iarna. Câmpiile sunt pline cu zapada, la fel si pomii de lânga casa. Totul e alb, iar pentru cei mici e concursul de alunecat pe gheata.

— Aly, Aly, hai sa vezi câta lume s-a strâns pe lac! îmi zice Lo foarte fericita.

Închid usa dupa mine în graba si pornim sa vedem ce se întâmpla. Multa lume adunata sa vada cine va câstiga concursul de anul acesta la alunecari pe gheata.

— Lo, hai sa ne înscriem si noi!

— Aly! Stii ca trebuie sa fim trei?

— Pe cine sa mai chemam? o întreb, dorind sa putem participa.

— Poate pe unul din fratii tai, zise Lo.

— Lo, stii prea bine ca ei nici nu vor sa auda ca le cer ceva! Oricum nu ne-ar ajuta.

— Aly, uite-l pe Myu, ma duc sa-l întreb daca intra în echipa noastra.

Se apropie încet de el, dupa care se întoarce si-mi zice:

— Nu cred ca am curaj sa-i zic.

Unul din prietenii lui Myu a vazut cum Lo a vrut sa vina la el si îi sopteste ceva la ureche. Vad cum Myu se apropie de noi. Ne facem ca nu stim nimic si ne uitam în jos.

— Ce faceti frumoaselor? zice el zâmbind. Vad ca mai aveti nevoie de un concurent la voi în echipa.

— Mda! Dar o sa gasim noi pe cineva, îi zic eu.

Lo ma ia de lânga el si îmi sopteste:

— Sa-l lasam sa intre cu noi în echipa, ca o sa avem un avantaj.

— Bine, Myu, din acest moment faci parte din echipa noastra.

Am vazut cum Lo nu-si mai lua ochii de la el. Nu stiu ce era cu ea. Încercam sa-i spun cum trebuie sa facem, sa iesim pe locul întâi, dar ea nu era deloc atenta. Îmi si imaginam momentul trist de la finalul concursului.

Toate echipele s-au aliniat de start. Myu era la mijloc si ne tinea de mâna, el era cel care zbura câtiva metri pâna la gheata, unde ne dadea drumul, iar noi trebuia sa alunecam pe gheata proaspata si neatinsa de nimeni. În stânga mea era o echipa de umflati, care se credeau baloane, îsi doreau probabil trofeul, dar ce nu înteleg era cum de toti îsi întorceau capul în acelasi timp si daca unul râdea, râdeau toti. Au vazut ca ma uit la ei.

— Noi o sa câstigam! zic toti trei deodata.

— O sa vedem la final, le zic eu.

— Aly, uita-te în dreapta! îmi face semne disperate Lo.

Ma uit si îl vad pe Gal, tinând de mâna alti doi concurenti. În minte îmi venea gândul ca nu e cinstit pentru ca ultima data tot Gal a câstigat. Nu stiu daca mai aveam vreo sansa. Cu o jumatate de curaj doream sa iesim pe locul întâi. Se aude o voce:

— 1,2,3... Staaaaaaart!...

Myu zbura cât de tare putea, noi pe lânga el. Ajunse la gheata, ne-a dat drumul, eram pe gheata si o vad pe Lo cum îmi face semne sa ma uit în sus, încerca sa se opreasca, dar nu reuseste.

— Dokomitii!

— Fugiti, vin Dokomitii!

Cerul se întuneca, jos gheata devine neagra, bucata cu bucata e tot mai neagra si umbra venea spre mine. Cu toate puterile încercam sa ma opresc, sa fug, sa ma ascund. Auzeam strigate, toti fugeau în toate partile. Lo ma prinde de mâna, ne învârtim în cerc de doua ori si ne oprim. Eu strigam la fratii mei, sa ma ajute.

— Veniti cu mine!

E Myu, ne prinde de mâna si ne ascundem în scorbura unui copac. Stateam ghemuiti si nu stiam ce se întâmpla afara. Se auzeau tipete, zgomote. În fuga noastra spre copac, am vazut cum, de sus, o raza rosie distrugea tot ce întâlnea în cale. Trupurile alkumitilor, în contact cu ea, se transformau într-un albastru tot mai deschis pâna dispareau. Lo sta ghemuita lânga mine si zice întruna:

— Mama, vreau sa o vad pe mama.

Eu ma gândesc la toti fratii mei, îmi doresc sa fie aici. Myu sta la intrarea în scorbura si priveste neputincios la ce se întâmpla. Dintr-o data, o raza rosie lumineaza locul unde eram, vad trupul fratelui meu cum dispare încet–încet. Îmi spune sa stau linistita, sa nu scot un cuvânt. Lumina a disparut si Myu nu mai era, zgomotul devine tot mai slab, pâna dispare. Am înteles ca el trebuia sa plece, ca noi sa scapam, stia ca dokomitii pot sa localizeze tot ce este alkumit. Lacrimile îmi inundau obrazul, ma gândeam la toti cei dragi, îmi reprosam ca nu am putut sa fac nimic, doar sa ma ascund. Lo nu mai zice nimic, ma uit în ochii ei si zic:

— Lo, Lo, Loooo... nimic, avea o privire ratacita. Lo, gata, au plecat!

Ma uit în stânga si în dreapta, nu se vede nici o urma de dokomit, o iau de mâna pe Lo si iesim tiptil din scorbura. Nu mai e nimeni. Toti alkumitii au disparut. Doar gheata cu trofeul ei au ramas neatinse.

— Aly, hai sa mergem acasa, zice Lo cu o jumatate de gura.

— Gal, Toy, îi strig în soapta, dar nu îmi raspunde nimeni.

Cred ca în acel moment orice ne-ar fi iesit în fata, am fi tipat de frica. În drum spre casa, vedem sase picioare ce ies de sub câteva crengi uscate acoperite de zapada. Ne uitam una la alta si ne întrebam cine o fi? Câtiva alkumiti au reusit sa scape?! Cum ne apropiam, vedeam ca picioarele începeau sa tremure tot mai tare.

— Hei!!! Cine sunteti? întreb eu.

— Au, nu, nu am facut nimic! se aud cum tipa alkumitii de sub crengi.

Dupa câteva secunde si-au dat seama ca aud o voce cunoscuta si întreaba:

— Cine sunteti voi? Cum ati reusit sa scapati de dokomiti?

— Noi suntem Aly si Lo si ne-am ascuns în scorbura.

Crengile se dau la o parte si de sub ele ies cei trei alkumiti, care au participat la concurs.

— A, va stiu, zic eu, sunteti cei trei, care dati din cap odata.

— Da, zic ei în cor.

— Dar cum va cheama?

— Pe mine ma cheama Bo,Bi,Bu, zic toti trei deodata.

— Stati, ca nu am înteles cine este Bo si cine este Bu?

— Eu sunt Bo... zic ei.

— Off, de unde? de la stânga încep numele voastre sau de la dreapta?

— Din dreapta, si ridica toti mâinile.

Erau niste grasani toti trei, cu nasul rosu. Nu stiu ce era în mintea lor, dar important era ca nu suntem singure. Le-am propus sa ne însoteasca pâna acasa.

— Da, venim, venim, zic ei.

Lo, grabita, era prima, eu dupa ea si grasanii fugeau dupa noi. Ajunsi acasa, Lo deschide repede usa si striga:

— Mamaaaaaaaaaaa!

Nimic, dokomitii au rapit-o si pe ea. Lo s-a asezat pe scaun, cu mâinile rezemate pe genunchi si cu ochii în lacrimi, zicând:

— Ce ne facem? Cine o sa aiba grija de noi?

— Mergem sa-i cautam, poate gasim pe cineva care ne poate spune unde stau dokomitii si sa-i aducem pe toti cei dragi acasa, zic eu suparata de tot ce am vazut.

— Dar noua ne e frica si de umbra noastra. Cum putem strabate toate padurile? zice Lo.

— Mergem si noi cu voi, zic cei trei.

— Da, ce consolare..., zic eu.

— Sa mergem, sa mergem, sa mergem!

— Bo,Bi,Bu, nu putem pleca asa, trebuie sa ne îndrume cineva.

Lo se ridica si arata cu mâna nordul, spunând:

— Acolo trebuie sa mergem, pentru ca tinutul dokomitilor e la nord.

— Ba la sud, sud, sud, asa stim noi, zic tripletii.

Ma uitam la ei cum se cearta, Lo vroia la nord, tripletii vroiau la sud.

— Gataaaaaaaaaaa! Potoliti-va, nu plecam niciunde. În seara aceasta dormim si mâine dimineata vom vedea încotro vom merge. Am hotarât sa dormim cu totii într-o camera, eu în patul meu, Lo în patul fratilor mei, iar tripletii vor dormi pe jos. Nu apucam sa adormim bine, ca se aude un sforait pe trei voci. Îmi astup urechile cu perna, dar degeaba, tot aud zgomotul. Ma întorc când pe-o parte când pe alta, nu pot sa dorm.

— Lo! Dormi?

— Nu pot, sforaitul e îngrozitor!

Apuca Lo una din pernele de pe pat si o aseaza sub capul lui Bo, acesta nu mai sforaie si dupa câteva secunde nici ceilalti doi. Bo dormea cu zâmbetul pe fatâ. Ma uit la Bi si Bu, aveau acelasi zâmbet, cu toate ca acestia nu aveau perna sub cap.

Noaptea în vis îmi apare un om cu barba alba pâna la genunchi ce statea asezat pe un scaun împaratesc. Doi lei stateau lânga tron, unul la dreapta, celalat la stânga. Distanta era destul de mare, dar tot îmi era frica sa ma apropii.

— Vino lânga mine, îmi zice omul cu barba.

Ma uit în ochii lui albastri si încep sa ma misc spre el, fara ca eu sa dau din picioare. Îmi face semn, sa privesc la mâinile lui. Cele doua mâini se unesc la nivelul pieptului, dupa care se deschid. O lumina aurie iese din palme si apare o imagine. Vad cerul cu nori, vad câmpii, dealuri si munti, nisip si camile, animale de tot felul, constructii ciudate, dar vad... ochii mi se deschid tot mai mari, vad... oameni! Lumina dispare brusc, sunt în fata tronului si este gol, nu mai sunt nici leii, sunt doar douasprezece lumini aprinse ce îmi indica nordul.

Ma trezesc, deschid ochii si ma duc sa o trezesc pe Lo, sa-i spun ce am visat. Ma uit la patul unde dormea Lo si vad ca este gol.

— Lo! Unde esti?

Deschid usa, cobor repede în gradina si strig:

— Looooooo, Loooooooooo! Unde esti?...

Am cautat în toate locurile cunoscute si nici urma de Lo. Se zaresc, la un moment dat, niste urme acoperite usor de fulgii de nea, sunt pasii lui Lo.

Alerg sa-i trezesc si pe tripleti. Ajung în camera, acestia dormeau linistiti, iau dintr-o data perna de sub capul lui Bo, se aude un zgomot, e capul lui care atinge podeaua, se trezeste si odata cu el si ceilalti.

— Au, au, au!

— Dar chiar pe toti va doare? Haideti, ca nu avem timp, Lo a plecat fara sa ne anunte, mergem dupa ea.

— În ce directie a luat-o?

— La nord, asa cum a fost în visul meu.

— Ce vis?

— O sa va povestesc pe drum.

— Dar noi vrem sa mergem la sud.

— Mai, voi nu întelegeti ca prietena mea cea mai buna nu e aici si nu stiu de ce a plecat de una singura?!...

— O fi prietena ta, dar noi stim una si buna, doar la sud...

— Va rog, haideti cu mine, de aceasta data mergem la nord si daca nu e nimic acolo, vom merge la sud.

Îi las câteva momente sa se gândeasca, se uita mirati unii la altii, se contrazic, dau din picioare si în cele din urma zic:

— Mergem doar daca ne promiti ca o sa ne înveti sa zburam.

— Nici eu nu stiu, mi-ar fi prins tare bine acum. Dar daca o sa pot zbura, o sa va ajut si pe voi.

— Bine, mergem cu tine.

Deschidem usa, afara un vânt aproape ca ne tinea pe loc, cautam pasii lasati de Lo pe zapada. Tripletii se apleaca, nasul rosu aproape ca atinge zapada si cum se apropia de ea se topea formând un coridor de zapada. Aceasta în câteva secunde îngheta, lasând o perdea de gheata în partile laterale. Se vad fire de iarba înghetate, ma trece un fior si ma gândesc la Lo, sper sa fie bine.

— Am gasit, striga ei.

Ma uit si vad urmele pasilor ei, ce se contureaza în zapada înghetata. Vreau sa le ating, dar cum ma apropii, se topesc si dispar. Cum înaintam, vedeam urmele ei, doream sa o gasesc cât mai repede. Îmi aduceam aminte cu placere de toate lucrurile frumoase petrecute împreuna, cum cântam, alergam, cum râdeam. Îmi tot amintesc chipul ei drag, dar când deschid ochii, vad doar zapada si iarba înghetata.

— Auci, au, au! se aud vocile tripletilor.

Îi vad pe cei trei lipiti de o poarta mare, iar cu mâinile îsi mângâiau capul. În lovitura lor, deschid poarta si în fata noastra apare o casa veche cu usi si geamuri înclinate. Acoperisul în mare parte nu avea tigle, parea o casa parasita. Batem la usa, si strig:

— E cineva? Alooo, e cineva acasa?

Nu primim niciun raspuns. Prin usa întredeschisa se vede un alkumit batrân stând pe un scaunel în fata unui semineu aprins. Avea un cojoc ce-i învelea trupul. Ne apropiem încet de el si zicem:

— Buna seara, domnule alkumit!

Se întoarce cu fata spre noi, ne priveste câteva secunde, dupa care continua sa miste lemnele ce erau în semineu. Lumina focului se reflecta pe fata lui. Parea un alkumit, ce a trecut prin multe greutati. Ochii obositi, pleoapele lasate, nu puteam sa cred ca este un alkumit. Ce s-o fi întâmplat cu el?! Ne mai priveste o data.

— Buna seara, zice el cu o voce trista.

— Numele meu este Al si cei trei sunt prietenii mei, Bo, Bi, Bu, si am plecat în cautarea prietenei noastre, urmând sa ne eliberam fratii si prietenii din tinutul dokomitilor.

— Dokomitilor!!! Exclama batrânelul, care s-a ridicat brusc în picioare.

— Da, ne-au rapit familia, zic eu.

Îsi ridica bastonul în care se sprijinea si ne face semn spre usa, zicând:

— Iesiti, întoarceti-va acasa si ramâneti acolo!...

Nu îmi venea sa cred ca un alkumit renunta sa lupte si alege sa stea acasa linistit, în timp ce toti alkumitii sunt la razboi. Ma întorc spre usa si aud deasupra un tupait de pasi, ridic privirea si îl întreb pe batrânel:

— Cine e acolo?

— Un alkumit ratacit, zice el.

Ochii mi se deschid, caut cu privirea scarile ce urca la etaj, le vad si fug spre ele, mi se pare ca timpul fuge odata cu mine, iar eu nu reusesc sa ajung sus. Ma apropii de o usa mare de lemn, ezit sa o deschid, în minte îmi trece un singur gând, sper sa fie ea. Deschid încet usa...

— Looooooooo!...

— Alyyyyyyy!...

Bucuria este imensa, o strâng în brate si nu vroiam sa-i mai dau drumul. Râdeam de fericire ca ne-am regasit. Ne priveam una pe cealalta si plângeam de bucurie. În starea aceea de bucurie, o vad pe Lo ca se uita un pic mirata la mine si o întreb:

— Ce e? Ce s-a întâmplat?

— Aly? Simti podeaua?

Privesc la picioare si nu-mi venea sa cred...

— Lo, zburaaaaaam!

Nu mai stiam ce sa zic, bucuria acum era de doua ori mai mare. În minte îmi veneau o multime de gânduri, sa zbor peste munti si vai, sa colind padurile, sa traversez mari si oceane, dar cel mai mult vroiam sa îmi gasesc parintii. Era o clipa magica în care eu si Lo am descoperit puterea de a zbura.

— Aly, hai sa le spunem si tripletilor, o sa se bucure si ei.

— Lo, nu putem face asta!

— De ce nu? zice Lo un pic mirata, în timp ce atingea un coltisor înalt al camerei.

— Lo, draga, le-am promis ca daca eu o sa stiu secretul zborului o sa le zic si lor.

— Da! Chiar, care e secretul?

— Eu doar am deschis usa si te-am luat în brate. Nu întelegeam cum pot sa zbor. Acum stiu ca daca doresc sa ma ridic, o pot face doar gândindu-ma unde vreau sa ajung. Dar dorinta aceasta, sa ma ridic, o aveam si înainte, dar tot nu puteam sa zbor. Oare ce a fost? ma întrebam în sinea mea. Doream sa cobor în zbor la tripletii, care asteptau jos, sa vada ce s-a întâmplat, dar acum ca noi zburam si nu stim secretul, ne face sa coborâm pe picioarele noastre. Asa am si facut. Am luat-o de mâna pe Lo, o tineam strâns, ca nu vroiam sa-i mai dau drumul si coborâm încet scarile. Vedeam privirea curioasa a tripletilor si pe batrânel stând pe scaunel.

— Ai gasit-o pe Lo! îmi zic tripletii zâmbind.

— Da, si acum vom merge împreuna, le zic eu.

— Sa mergem, sa mergem , sa mergem, zic tripletii în cor.

— Nu mergeti niciunde, zice bâtrânelul cu privirea direct atintita spre noi. Nu sunteti înca pregatiti!...

— Dar... eu... , vroiam sa-i zic ca pot sa zbor, dar nu am avut curajul, gândindu-ma la ce vor zice tripletii.

— Dormiti aici, iar mâine va întoarceti acasa, ne zice batrânelul.

Ne arata camera unde trebuia sa dormim, fiecare îsi alege un pat si încercam sa adormim. M-am întors cu spatele la tripleti, stateam cu ochii deschisi si nasucul sub patura, ca nu puteam sa adorm, ma gândeam la tot ce s-a întâmplat astazi, ca vreau sa zbor în noaptea aceasta. Îmi ziceam sa ies tiptil din camera si sa-mi iau zborul spre stele. Între timp, pleoapele îmi devin tot mai grele si ochii îmi trec în visare. Aici vad câmpii verzi, cu flori si pasari care cânta, îi vad pe fratii mei cum de sus îmi fac semn sa vin la ei. Ma înalt spre ei si împreuna zburam. Dar nu zbor mult, ca aud o voce:

— Uite! Uite! le zice Bo celorlalti doi frati.

El nu a adormit si vede cum eu stateam în aer, în loc sa dorm orizontal pe pat. Cum aud vocea, deschid ochii si dintr-o data cad în pat. Zgomotul a trezit-o si pe Lo.

— Ce s-a întâmplat? întreaba Lo, aproape adormita.

— Aly, Aly, Aly poate sa zboare! zic tripletii cu vocea mirata.

Vad privirea socata a tripletilor si mi-am zis în minte ca trebuie sa le spun, nu ar fi corect sa le ascund asa ceva.

— Da! Bo, Bi, Bu, eu si Lo putem sa zburam si asta am descoperit-o în seara aceasta, când ne-am reîntâlnit.

— Si, si, si, care e secretul? întreaba ei grabiti.

— Pai vezi..., nici noi nu-l stim.

Tripletii, necajiti, au început sa faca zgomot, dadeau din picioare, sareau ca poate–poate au sa zboare si ei. Batrânelul a fost trezit de zgomotele lor, a urcat la noi, deschizând usa cu putere.

— Linisteeee! zice el autoritar.

Toti s-au oprit, nu se mai auzea nimic.

— Ce sunt zgomotele acestea?

Nimeni nu îndraznea sa zica ceva.

— Daca nu va place sa dormiti în camera, atunci va poftesc sa dormiti afara.

Atunci i-am spus ca eu si Lo putem sa zburam si ca tripletii vor si ei. În acel moment, fata batrânului se însenina si vedeam un zâmbet micut pe fata lui.

— Vrem....Vrem...Vrem... si noi sa stim care e secretul zborului, zic tripletii cu o voce murmurânda.

Se întoarce spre ei si zice:

— Nu exista niciun secret, ci doar un moment de bucurie mare!

Închide usa dupa el si coboara încet spre camera lui. Tripletii erau înca în ceata, nu au înteles ce a vrut sa spuna cu un moment de bucurie mare si se întrebau când au sa aiba si ei un astfel de moment.

Dimineata, îl vad pe batrânel la masa si cinci scaune pregatite pentru noi. Ne asezam cu totii la masa.

— Numele meu este Ru, zice batrânelul.

— Ru! Esti Ru! exclam eu. Stiam despre el din povestile spuse de mamica mea înainte de culcare. Un adevarat razboinic în luptele cu dokomitii, se lupta cu ei pâna la ultima suflare, iar acum nu îmi venea sa cred ca îl am în fata.

— Esti eroul meu, zic eu multumita.

— Nu sunt un erou, sunt un alkumit înfrânt, slab si fara de putere.

— Ce s-a întâmplat? întreaba tripletii.

— Voi stiti ca exista oameni? întreaba Ru, trecând cu privirea peste chipurile noastre.

— Da, nu, da, da stim..., zicem noi.

— Noi suntem­­... (ochii nostri largi deschisi urmaresc atent buzele batrânelului) vindecatorii acestui pamânt, iar oamenii ne numesc lumina alba.

Înghit în sec, nu întelegeam nimic, chiar e ciudat, noi vindecatori?

— Toata puterea este în voi! continua Ru sa ne vorbeasca. Oamenii, animalele, plantele, au nevoie de noi, doar sa doriti sa faceti binele. Acesta este un alkumit!

— Si noi vom putea fi de folos cumva? întreaba tripletii nedumeriti.

— Da, fiecare are un rol pe acest pamânt, nimic nu este întâmplator.

— Dar noi nu putem zbura, zic tripletii.

— Va veni si timpul vostru, zice batrânul, dupa care se ridica si pleaca de la masa.

— Sa zburam! zic eu bucuroasa de puterea ce era în mine.

— Luati-ne si pe noi, va rugam! zic tripletii.

— Bine!

Îi apuc de o mâna pe tripleti, Lo de alta si ne înaltam spre cer.

— Mai încet, mai încet, mai încet! zic speriati tripletii, vazând cât de repede ne apropiam de nori.

Aici, o liniste si o frumusete covârsitoare. Totul e de un albastru linistitor, parca as fi în pat si visez. Numai atunci îmi puteam imagina astfel de lucruri, iar acum le traiesc. Fiecare adiere de vânt o simt pe trupul meu, este atât de bine! Facem tot felul de acrobatii, intram în nori, ne învârtim printre ei, îi mai aruncam pe tripleti în sus, dupa care îi prindem, totul e perfect, pâna când...

— Lo! Asculta! Auzi? zic eu.

— Ce sa aud? întreaba Lo.

Îsi ciuleste atent urechile.

— Da, Aly, aud un sunet.

— Ce sunet, ce sunet, ce sunet ? întreaba tripletii mirati.

E un ecou, din ce în ce mai clar, e o voce, ma apropii de pamânt si aud mai multe voci si mai multe voci. Vreau sa le disting, sa stiu a cui este fiecare dar e foarte greu. Aud cum pomii freamata în trunchiurile lor, plantele, ce vor sa iasa de sub zapada, ca sa vada soarele, aud animalele cum îsi cheama puii lor. Dar, mai puternic decât toate, aud o caprioara cum cere ajutor.

— Am vazut-o! zic eu cu voce tare.

— Ce ai vazut? Ce ai vazut? Ce ai vazut? întreaba tripletii.

— O caprioara e ranita si cere ajutorul!

Era timpul sa ne dovedim calitatiile de vindecatori. Îmi trec prin minte vorbele batrânelului Ru, ca trebuie sa facem binele si ca puterea este în noi. Cu o vointa mai mare ma îndrept spre caprioara ranita. De aici, de sus, e doar un punctulet, dar cu cât ma apropii mai tare, punctuletul se face mai mare, prinde contur, iar printre crengi vad caprioara strapunsa de o sageata. Statea întinsa pe pamânt si îsi chema parintii. Era singura si izolata de ai sai si în dorinta de a gasi putina iarba a iesit din padure, iar aici cineva i-a facut rau micutului animal. Aterizam lânga caprioara, ma apropii încet de ea. Rasufla greu, o ating si îi simt inimioara cum bate tot mai încet.

— Cum sa o vindec? o întreb pe Lo.

— Nu stiu! zice Lo mirata de ce se întâmpla.

O ating, o mângâi, nimic magic nu se întâmpla, iar ea, saracuta, aproape ca se stinge. Între timp, îi vad pe tripleti cum merg când în stânga când în dreapta, se clatinau.

— Vai dar câte Aly si cât de multe Lo!!! ziceau ei ametiti în urma zborului.

În ochii lor, acum, eram o armata de alkumiti. Îsi mai dau când într-o parte când în alta si se proptesc de caprioara ranita, punându-si mâinile pe ea. Din foarte multe Lo si Aly, imaginea le devine tot mai clara...

— A, aici erati? zic ei.

— Da! zic eu, uitându-ma mirata la sageata care încet dispare din trupul animalului.

Ma duc si pun mâna repede pe caprioara si aud cum inimioara îi bate tot mai repede.

— Fugiiiiiiiti! zic eu.

Caprioara se ridica dintr-o data, iar noi toti ne-am dat în spate, lasând-o sa plece la ai ei. I-am auzit bucuria din suflet.

— Bo, Bi, Bu, voi ati vindecat animalul, le zic eu într-un târziu.

— Noi?! Noi?!! Noi?!!! întrebau, uitându-se unul la celalat.

Vad cum în jurul celor trei apare un cerculet de culoare albastru deschis. Tripletii se uitau socati la cerculetul ce-i înconjura, încercau sa-l dea la o parte, dar de fiecare data când mâna lor atingea cerculetul abastru, trecea prin cerculet, de parca nu ar fi fost acolo, iar când paseau, cerculetul mergea odata cu ei. Erau uniti de acel cerculet si orice ar fi vrut sa faca tot nu reuseau sa scape de el.

— Oau! zic eu.

Tot în acel timp, îi vad cum acestia se ridica de la pamânt, zicând:

— Zburam, zburam, zburam!...

Ne-am dus si noi dupa ei. Era minunat sa stim ca putem zbura cu totii, dar cel mai mult ma nelinistea cerculetul, ce o fi cu el? Singurul care putea sa ne lamureasca este batrânul Ru, asa ca ne îndreptam spre el.

Ne înaltam pâna la nori, aici se vede cum lumina se reflecta în cerculetul albastru, facându-l tot mai stralucitor. Era frumos, ei erau veseli si plini de voie buna, si-au gasit puterea, si ce putere!...

La un moment dat îl zarim pe batrânel cum dadea zapada la o parte, cu o lopata grea de lemn. Cum ne vede, scapa lopata din mâna, si cade în genunchi. Se uita direct la tripleti, vede cerculetul albastru si zice:
— În sfârsit, se poate!...

Ne apropiem de batrânel, îl ducem în casa, îl asezam pe scaun si îi povestim tot ce s-a întâmplat.

— Of, cât ma bucur, dragii mei, ca pot sa vad ca mai exista speranta, zise Ru foarte ostenit. Eu, zise în continuare Ru, mi-am dat toata silinta sa fiu cel mai bun în lucrarea mea, sa-i fac pe toti sa urmeze calea cea dreapta, sa aleaga binele. În lupta mea cu dokomitii, am vazut atâta ura pe chipul oamenilor, dar am vazut si dragoste si bucurie pe fetele copiilor lor. O mare încercare sta sa înceapa, iar voi trebuie sa fiti pregatiti. De aceea, trebuie sa ramâneti aici, sa va învat, sa îl puteti înfrunta pe marele Kan Dokomitul.

— Kan!!! exclam cu uimire.

— Da, el este cel care a reusit sa ma aduca în starea aceasta si la fel ca Bo, Bi, Bu, am avut si eu 10 inele albastre. De fiecare data, când pierdeam o lupta, unul din inele disparea; si o data cu el si puterea din mine. Acum sunt ceea ce vedeti, un batrân care are nevoie de caldura, de baston... Fiecare din voi este înzestrat cu un dar, pe care trebuie sa îl descoperiti singuri. Atunci puterea va creste în voi.

Cuvintele batrânului Ru îmi lumineaza sufletul, savurez fiecare cuvânt, vreau sa îmi aduc parintii si fratii înapoi.Toti cinci am hotarât sa ramânem.

Zilele treceau una dupa alta, timp în care noi îl ajutam pe Ru la toate treburile gospodaresti. I-am reparat acoperisul, am pregatit lemne pentru foc si am facut curat în gradina. În fiecare seara ne povestea cum se lupta cu dokomitii din toate tinuturile pamântului. A întâlnit printi si printese, ce stapâneau peste mari si tari, ciclopi, balauri cu sapte capete, dragoni fermecati si multe fapturi ale pamântului. A trecut ceva timp, pâna am aflat cum trebuie sa ne luptam cu dokomitii si acum credem ca suntem gata sa pornim în aventura noastra.

— Maestre Ru, sunt gata sa-l înfrunt pe marele Kan Dokomitul!

— Nu te pripii, Al Alkumit. Prima data trebuie sa gasesti sabia dreptatii!...

— Unde este aceasta sabie­­­?

— În Tinuturile Greciei, zise Ru fixându-ma cu privirea.

— Uraaa! O sa-i întâlnim pe Poseidon, Hera si Atena, pe Afrodita si Artemis, zic tripletii.

— Si de ce crezi ca ei o sa ne primeasca cu bratele deschise? întreba Lo.

— Pentru ca noi suntem baietii buni, zic tripletii zâmbind.

Of, când ma gândesc la câte lupte au existat între zei si oameni, cum zeii îsi satisfaceau câte un capriciu din care tot ei ieseau învingatori. Iar Bo, Bi, Bu nu au luat în seama spusele învatatorului Ru si nu stiau ce primejdii ne asteapta. Vreau sa gasesc aceasta sabie, ca sa-mi pot aduce familia acasa.

— Noi o sa facem tot posibilul sa nu va dezamagim, maestre! O sa gasim sabia dreptatii si nu ne vom opri pâna când nu îl vom doborî pe Kan Dokomitul, zic eu.

— Bine, Aly, duceti-va! zise Ru.

L-am îmbratisat cu totii pe Ru si ne-am luat ramas bun.

— Sa ne vedem cu bine! spune Ru.

Ne înaltam apoi spre cer. Dorim sa ajungem în insula Ciclopilor, o insula greceasca; este primul popas în drumul nostru.

— Lo, uite marea!...

— Da, Aly, e Marea Mediterana.

Îi vad pe tripleti cum îsi dau drumul de sus si striga:

— Sa vedem cine atinge primul marea.

Este pentru prima data când vedeam marea, doar am auzit din povesti despre ea si acum tripletii vor sa ajunga înaintea mea, nu se poate, e o provocare. Încerc sa prind viteza, dar tripletii sunt mai grei. Of, o sa ajunga înaintea noastra! Cum coborâm spre mare, vedem un peste urias, ce deschide gura, vrând sa ne manânce. Tripletii nu au vazut pericolul si înaintau spre mare fericiti ca vor fi primii.

— Stati, stati! strig la ei.

— Stati, un peste mare vrea sa va manânce! zice Lo.

— Eh... peste! Voi vreti sa atingeti marea înaintea noastra!...

— Nu, Bo, Bi, Bu, în spatele vostru chiar e un peste urias iar, daca nu va opriti, o sa ajungeti micul lui dejun!

Îsi întorc capul toti trei deodata si striga:

— Ajutooor, ajutoooor, ajutooooor!...

Din mare se ridica un val urias cu forma de om.

— Cine îmi tulbura apele? se aude o voce grava.

În acel moment, pestele urias se ascunde în mare, iar tripletii, bucurosi ca au scapat, ating apa cu mâna.

— Am reusit, suntem primii, uraaa!...

Se întorc spre valul urias, zicând:

— A, te stim, tu esti Poseidon, zeul marii. Salut!

— Cum îndrazniti sa-mi pronuntati numele?

Când au vazut cât de serios este au strigat:

— Aly, Lo, ajutor!

S-au ascuns în spatele nostru si îsi scoteau capul din când în când, sa vada ce se întâmpla.

— Zeule Poseidon, nu vrem sa va nelinistiti din cauza noastra, noi eram doar în trecere, zic eu.

— Asa ziceti toti, si când ajungeti la mal, mânjiti numele meu...

— Noi... noi... noi... am si uitat ce am vazut, zic tripletii tremurând de frica.

— Noi suntem alkumiti si nu ne sta în fire sa zicem lucruri rautacioase, zic eu.

— Dar ce cautati aici? întreaba zeul.

— Cautam sabia dreptatii, ne îndreptam spre insula Ciclopilor..., zic eu.

—Va las sa ajungeti la insula, doar daca îmi promiteti ca o sa-mi gasiti tridentul.

— Tridentul?! Da, desigur, o sa vi-l gasim, zic tripletii.

Mai stau câteva secunde, se uita la mine si la Lo si întreaba:

— Dar ce este acela trident?!?

Zeul, furios, porneste câteva valuri, le înalta...

— Stati, va rugam! O sa facem tot posibilul, va ajutam sa va gasiti tridentul!

Înmuiat de vorbele lui Lo, zeul linisteste marea si se scufunda în ea.

— Am scapat! zic tripletii fericiti.

Am început cu totii sa atingem marea si sa ne minunam.Vedeam cum soarele sclipeste în apa, delfini ce zburdau si tot felul de pesti.

— Aly, uite tarmul!...

— Da Lo, e insula.

Ne-am apropiat de insula, vedem câteva barci cu pescari, care aveau navodurile aruncate în mare. Ne apropiem de prima barca si încercam sa-i salutam.

— Buna pescarilor!

Se uita în stânga si în dreapta si ramân nedumeriti.

— Aly, sti, ca oamenii nu ne pot vedea, îmi zice Lo.

Încerc sa ma învârt prin fata lor, sa fac tot felul de semne, ma stramb la ei, nimic si nimic.

Tripletii, nervosi ca nu pot fi vazuti, apuca un peste din barca si îl lovesc pe unul dintre pescari.

— Na! Acum ne vezi? zic tripletii plesnindu-l peste fata.

Ceilalti pescari, ce se aflau în barca, au vazut cum pestele mort se ridica si îl loveste pe unul din ei peste fata. De frica au sarit în apa si au înotat spre mal.

— Mai Bo, Bi, Bu, sa nu mai faceti asa ceva, ati speriat oamenii cu purtarea voastra...

— Da, Aly, ai dreptate, zice Lo uitându-se direct la tripleti.

Vazând tripletii ca noi ne uitam urât la ei, au zis ca o sa-si ceara iertare pescarilor. Au fugit dupa ei.

— Stati! strig la ei.

Acestia nu se opresc, îi ajung pe pescarii ce erau deja la mal si le zic:

— Va rugam sa ne iertati, nu am vrut sa va lovim cu pestele peste fata...

La auzul acestor vorbe, oamenii au început sa-si puna mâinile în cap si au luat-o la fuga.

Tripletii se opresc si zic:

— Noi... noi... noi... am vrut sa ne cerem iertare...

— Bo, Bi, Bu, trebuie sa fiti foarte atenti la ce spuneti! Nu va aduceti aminte ce ne spunea maestrul Ru? Ca vorbele sunt oglinda sufletului si noi vom deveni ceea ce facem. Asa ca trebuie sa fiti atenti...

Au dat cu totii din cap în semn de aprobare. Lo m-a prins de mâna si ne-am continuat drumul vizitând insula. În fata noastra era un nisip stralucitor ca o mantie aurie, cuprins de pietre aduse de mare pe tarm. Mai zburam un pic si vedem verdeata, dealuri si mai sus muntii. O priveliste atât de frumoasa, credeai ca esti în cel mai frumos loc de pe pamânt. La un moment dat în fata noastra a aparut un satuc. Intram si vedem oameni îmbracati în haine lungi, simple, strânse la mijloc de o curea. În picioare aveau sandale de piele. Femeile erau îmbracate în haine albe de in, brodate cu modele specifice locului în diverse culori. Casele erau construite din blocuri de piatra, aranjate frumos una lânga alta. Pe la colturi se auzeau oameni care bârfeau, altii ieseau din cârciuma beti crita, mergând pe 10 carari. Din departare zaresc printr-o crapatura mare în zid un copilas, ce era într-un cosulet. Ma apropii de el, se uita direct la mine, nu îmi venea sa cred ca pupilele micutului pot urmari toate miscarile mele. Îmi zâmbeste si îmi gângureste ceva pe limba lui.

— Lo, micutul acesta ne poate vedea!...

Ma întorc si vad ca Lo si tipletii nu sunt lânga mine. În curiozitatea de a vedea cât mai multe, au uitat de mine. Ma uit prin multime, zbor printre oameni, printre mese, ma feresc de toate obiectele, care sunt miscate de oameni în graba lor si tot nu o gasesc pe Lo.

— Lo! Looooooo!...

Mai în fata, vad o familie care se cearta foarte tare, iar Lo sta sa asculte. Privea cu atentie cum barbatul îi spunea lucruri foarte urâte sotiei sale. Eu am stat retrasa, sa vad ce se întâmpla. Lo se apropie de barbatul care gesticula si îl atinge pe gura, încercând sa-l faca sa nu mai vorbeasca urât. În acea clipa, ochii barbatului se înseninara si îsi privea nevasta. Se pune în genunchi si îsi cere iertare, spunându-i ca o iubeste.

— Lo! Ce ai facut? întreaba tripletii, care au vazut ce s-a întâmplat.

— Nu am facut nimic! Am atins cu mâna buzele barbatului...

În acel moment, un cerculet albastru o înconjura si pe Lo. Acum toti au un cerculet doar eu nu am. Acest gând m-a facut sa ma ascund în spatele unui cos de nuiele plin cu porumb. Asteptam sa plece, i-am auzit cum ma striga, erau asa de veseli... Eu nu mi-am gasit puterea si mi se parea ca sunt cea mai slaba. Dupa ce au trecut de mine, am iesit din ascunzatoare si am plecat din sat. Nu gaseam acel ceva, care îmi poate da si mie putere, dar poate daca as gasi sabia dreptatii, puteam sta alaturi de prietenii mei. Merg mai departe, uitându-ma din când în când la sat, gândindu-ma la prietenii mei.

Se lasa seara, aerul începe sa adie mai tare, sus pe cer se vad norii care se aduna. O ploaie deasa coboara din cer, iar eu trebuie sa ma ascund. Vad o pestera sculptata de apa în munti. Intru printre bolovanii, ce blocau accesul oamenilor în ea. Niste faclii aprinse luminau drumul spre o încapere mare. O umbra uriasa se reflecta pe peretele din fata mea. Am vrut sa ma opresc, sa stau ascunsa, dar dorinta sa vad ce este acolo a fost mai mare. Ma apropii tiptil si vad... stând pe jos un ciclop, ce avea bratele si picioarele prinse în lanturi grele. Singurul sau ochi era distrus si nu putea sa vada. A simtit ca se apropie cineva si începea sa dea din cap, încercând sa miroase noul venit, zicând:

— Cine e acolo?

— Numele meu este Al Alkumit si am intrat în pestera, sa ma feresc de ploaie.

Vad cum ciclopul, mânios, trage de lanturi si scoate un sunet groaznic.

— Bine, am înteles! Gata, plec, îi zic ciclopului îndreptându-ma spre iesire.

Probabil ca suferise mult sau poate ca merita, din moment ce era în lanturi.Vazând ca nu am nimic cu el, a zis:

— Stai! Nu pleca, numele meu este Polyphemus...

— Bine, îi raspund nestiind ce sa fac mai întâi sa vorbesc cu el sau sa o iau la fuga. Ce s-a întâmplat? De ce esti orb?

— Eu, zice ciclopul, ma ocupam de pastorit pe aceasta insula. A fost bine atâta timp cât am trait lânga oile mele, dar apoi au aparut oamenii care ma considerau hidos, îmi spuneau vorbe urâte si au început sa arunce cu pietre în mine. M-am refugiat aici în pestera, sperând ca ma vor lasa în pace. Apoi Odysseus, împreuna cu 12 marinari au ajuns si ei pe aceasta insula. Parea un om de treaba si i-am aratat bogatiile ce le aveam adunate în pestera. Lacomia din inima lui l-a facut sa fure si sa le încarce pe corabie. Ma ademenea cu vin, eu adormeam, iar el fura lazile cu aur. Când mi-am dat seama, m-am proptit la iesirea din pestera si nu le-am mai dat voie sa iasa afara. Nemaiavând ce sa manânc, am început sa pap cate 2 membrii ai echipajului, lasându-l pe Odysseus la final. Acesta, îngrozit de ce îl asteapta mi-a dat sa beau ultimul burduf cu vin. Asa ca am adormit, el si cei care au mai ramas s-au îmbracat cu pieile de oi ce erau în pestera si s-au strecurat pe lânga mine. Eu am crezut ca sunt oile mele, asta pâna când am simtit o patura în flacari, ce îmi ardea ochiul. Am tipat de durere, am aruncat cu bolovani dupa ei, dar tot nu i-am prins. Suparat, m-am dus la tatal meu, Poseidon, si i-am furat tridentul, încercând sa ma razbun.

— Deci, la tine e tridentul!?

— Nu este la mine! Deoarece, când am iesit din apa, am vrut sa provoc o furtuna îngrozitoare pe mare, sperând în felul acesta sa ma razbun; când am poruncit acest lucru marii, tatal meu m-a auzit, iar eu de frica m-am ascuns în pestera, tinând strâns tridentul în mâna. Apoi a aparut

Hephaestus, care mi-a promis ca ma apara de furia tatalui meu, daca îi dau în schimb tridentul. Eu, de frica, i l-am dat, iar el drept multumire m-a închis în lanturi. Si de atunci n-am mai iesit din pestera.

— Cine e

Hephaestus?

— Este zeul focului, îmi raspunde ciclopul.

— A... este cel care faureste arme de tot felul.

— Da, armele lui Achilles,

tronul de aur al Herei, traznetele lui Zeus…

—

Bine! Si cum putem desface lanturile cu care esti legat?

— Numai Hephaestus poate, folosind tridentul tatalui meu...

În timp ce vorbeam, în coltul pesterii apare o luminita, care se face tot mai mare si din ea iese zeul focului, tinând tridentul în mâna si zice:

— Ce cauti aici, alkumitule?

— Eu…

— Nimeni nu poate rupe lanturile facute de mine, zice zeul furios.

Înclina tridentul spre mine, iar din el iese o scânteie puternica, ce se îndreapta catre mine. Nu vroiam sa fiu un alkumit prajit, asa ca ma uit si vad o stânca, dupa care ma ascund. În momentul în care scânteia loveste piatra, aceasta se sfarâma în multe bucati, iar eu ramân descoperita. Zeul se uita la mine si vede cum stateam ghemuita, cu mâinile acoperindu-mi urechile. Râde si mai trimite o scânteie spre mine. Atunci, mi-am dat seama ca zeul acesta nu glumeste si chiar ma vrea prajita. Am început sa strig cât ma tineau plamânii:

— Ajutor! Ajutor!...

În timp ce strigam, ma ascundeam dupa câte o stânca, care de fiecare data se sfarâma, când scânteia din trident o atingea. Zburam din colt în colt si scânteia dupa mine. La un moment dat aud o voce:

— Stai! Opreste-te!

Ma uit si îi vad pe tripleti si pe Lo.

Zeul îsi îndreapta privirea spre ei, zicând:

— Eu sunt Hephaestus, zeul focului, si am sa va ard pe toti!...

— Ai fi tu Hepa si mai nu stiu cum, dar Aly este prietena noastra si nu te vom lasa sa-i faci vreun rau...

— Si cum aveti de gând sa ma opriti?

Dupa câteva clipe, zeul ridica tridentul si îl îndreapta de aceasta data catre prietenii mei. Scânteia porneste spre ei.

— Fugiti! Ascundeti-va! strig eu la ei.

Vedeam cum prietenii mei zburau si ocoleau de fiecare data scânteile ce veneau spre ei. Când zburau în sus, când în jos, au facut în asa fel, încât la un moment dat scânteia atinge lantul ce tinea legat ciclopul si îi elibereaza mâna dreapta. Ciclopul, vazând ca are o mâna libera, prinde zeul de gât. Acesta, de durere, scapa tridentul din mâna si cu o voce subtirica zice:

— Te rog! Nu ma omorî!...

Vazând ca ciclopul, din razbunare, strânge tot mai mult gâtul zeului, ma apropii de el si îi zic:

— Stai! Opreste-te, tu nu esti rau...

— Dar m-a tinut legat atâtia ani... zise ciclopul.

— Daca ai sa-l omori, toti se vor supara pe tine, tatal tau, mama ta si toti prietenii tai.

Auzind aceste vorbe, ciclopul îsi desface mâna, iar zeul rasufla usurat si dispare. În acea clipa, în jurul meu a aparut cerculetul pe care îl doream de multa vreme. Era atât de frumos, ma simteam puternica, îmi dadea o stare de siguranta. Tripletii si Lo au vazut cerculetul, s-au apropiat de mine si mi-au zis:

— Aly! Cerculetul albastru!...

— Da, am si eu putere!...

Dupa ce am zis aceste cuvinte, simt cum inima îmi este trista, pentru ca nu stiam ce fel de putere am si speram sa nu ma întrebe. Dar cum Bo, Bi, Bu sunt curiosi, întreaba:

— Ce putere ai, Aly?

— Nu stiu cum mi-a aparut cerculetul albastru; poate... ca nu îl merit...

— Nu spune asta, este ceva în tine si ai sa o gasesti! zise Lo încercând sa ma încurajeze.

— Eu stiu ca tu ai puterea sa-i faci pe oameni sa se iubeasca.

— Da, Aly! Dar de unde stii?

Si am început sa-i povestesc cum stateam ascunsa si o priveam cum a atins buzele barbatului, iar acesta imediat a început sa-si iubeasca sotia.

— Iar tripletii au darul de a vindeca, eu în schimb nu îmi cunosc darul, zic suparata.

— Darul tau este sa stai lânga noi, zic tripletii cu zâmbetul pâna la urechi.

În timp ce noi vorbeam, ciclopul apuca tridentul si loveste puternic lanturile de care era legat. Acestea se rup, iar ciclopul se elibereaza.

Ma îndrept spre el si zic:

— Stai! Ce vrei sa faci?

— Ma duc sa-i dau tatalui meu tridentul, poate asa ma va ierta!...

Îl vad cum paraseste pestera tinând tridentul în mâna. Se aud fulgere în ploaie, iar jos, pe pamânt, se vede umbra ciclopului care se îndreapta spre mare.

Dintr-o data tripletii ma iau în brate, zicând:

— Ce bine ne pare ca suntem din nou împreuna!...

— Hei! Pe mine m-ati uitat? spune Lo venind spre noi.

Ne-am îmbratisat cu totii si ne-am zis ca nu ne vom mai desparti niciodata. Era prima noapte magica în care am luptat împreuna, mi-as fi dorit sa fie si Myu, Gal si Toy. Abia astept ziua când le voi putea povesti prin ce am trecut.

Ne-am asezat fiecare pe o bucata de piatra si încercam sa adormim:

— Patul tau e moale? Ma întreaba tripletii, în timp ce se învârteau când pe-o parte când pe alta.

— E tare rau, dar mâine vom iesi din pestera si vom gasi locuri mai bune de dormit. Încet–încet, pleopele mi se închid, adorm si visez ca sunt în mijlocul unui lan de porumb din care ieseau dokomitii, e ca un cosmar, deschid putin ochii si vad lumina soarelui. Prima întrebare ce îmi trece prin minte este cum de vad soarele din moment ce sunt în pestera?! Deschid ochii mai mult si vad ca sunt... într-un glob de sticla. Ma ridic si strig:

— Ajutor! Ajutor!...

Nu îmi raspunde nimeni. Globul se înalta tot mai sus si cum ma ridicam i-am vazut, mai în departare, pe Lo si pe tripleti, în câte un glob de sticla, ce urca spre nori. Bateam cu putere în sticla, dar nu ma auzea nimeni. La un moment dat, vad deasupra norilor o corabie uriasa, de care erau legate zece globuri de-o parte, zece de cealalta parte. Globul de sticla în care eram s-a oprit lânga primele zece. Globurile în care erau Lo si tripletii s-au oprit în cealalta parte a corabiei. M-am trezit cu un vecin alkumit închis în globul lui. Încercam sa vorbesc cu el, dar nu ma auzea. Nu stiam ce caut aici, ceva s-a întâmplat si doream sa aflu cum pot sa ies din globul acesta cât mai repede. Dadeam cu picioarele, loveam sticla sus si jos, dar degeaba, globul de sticla nu se spargea. Vad ca din corabie ies trei dokomiti îmbracati în haine de culoare mov. Cel din mijloc avea un cerculet de culoare rosie si tinea în mâna un baston ce avea în capat o luminita rosie. Se apropie de mine si ma întreaba:

— Ce putere ai, alkumitule?

— Nu stiu ce putere am...

— A, nu vrei sa spui, faci pe desteptul?

— Chiar nu stiu!

— Nu conteaza, ca oricum luam galbeni multi pe tine.

— Vreti sa ne vindeti? Cui?

— Marelui Kan Dokomitul, zic ei râzând.

S-au întors pe corabie. Gândul ca au sa ma vânda ca sclav ma macina foarte tare. Trebuia sa gasesc o solutie.

— Hei, dokomitilor!

Cei trei se întorc din nou la mine.

— Speram sa fie ceva serios, ca de nu te prajim...

— Vroiam sa va zic ca eu si prietenii mei am plecat în cautarea unei comori, ce e ascunsa în Atena...

— Serios? Si nu cumva vrei sa te lasam libera pentru ca ne-ai zis asta?

— Nu pe mine, pe prietena mea Lo, ea stie locul exact si, daca va atinge, o sa-l stiti si voi. Are puterea de a descoperi comori. De aceea am luat-o cu noi.

Se uita unii la alti, vorbesc ceva în soapta, dupa care zic:

— Daca ne minti, o sa te facem scrum...

— Nu va mint, va promit ca o sa va simtiti bine.

Îi vad cum pleaca în cealalta parte a corabiei unde erau Lo si tripletii. Îmi doresc ca Lo sa stie ce trebuie sa zica si sa-si foloseasca puterea. M-am lipit de sticla, sa vad daca se întâmpla ceva. Clipele trec tot mai greu. Aud o pocnitura si vad cum globurile de sticla se sparg unul câte unul. Bastonul, pe care îl avea dokomitul în mâna, era acum la Lo si cu el spargea toate globurile de sticla. Ajunge si la globul meu, îmi zâmbeste si îmi face semn sa ma feresc. Ma ghemuiesc, îmi acopar capul cu mâinile si aud un zgomot puternic.

— Sunt libera! zic eu.

De bucurie, o iau pe Lo în brate si o sarut pe obraz.

Tripletii vin si ei, zicând:

— Haideti sa fugim! Sa nu ne prinda!...

Am pornit spre Pamânt, lasând în urma corabia cu dokomiti. În zborul nostru spre Pamânt, o întreb pe Lo:

— Lo, ce le-ai zis dokomitilor?

— Ei au crezut ca stiu unde e ascunsa o comoara si mi-au zis sa îi ating. În acel moment, ei s-au îmbratisat si le-a scapat bastonul din mâna. Eu l-am luat si cu el am spart celelalte globuri de sticla, zise Lo.

— Si ce ai de gând sa faci cu bastonul?

— Nu stiu, poate îl vom folosi la ceva...

Ajunsi pe pamânt, vad cum luminita din vârful bastonului s-a facut albastra si începea sa coboare, topind bastonul în jos, pâna atinge palma lui Lo, transformându-se într-o manusa, ce avea în mijloc un fel de diamant de culoare albastra. Lo încearca sa-si scoata manusa, dar nu reuseste, parca ar fi fost lipita de piele. Da cu mâna în sus si în jos, manusa nu vrea sa iasa.

Împacata cu gândul ca trebuie sa o aiba pe mâna, renunta sa o mai dea jos. Noi priveam cu uimire manusa, pipaind diamantul albastru. Când mâna noastra trecea peste diamant, simteam o stare de bine. De împacare cu noi însine. Ne lua un gâdilat în palma, ca nu puteam tine pumnul închis. Ne-am pus pe râsete.

— Bine, bine dar încotro o luam? îi întreb cu zâmbetul pe buze.

Când eram sus si fugeam de dokomiti, nu ne-am dat seama ca trebuie sa ne ghidam, ca sa stim unde sa mergem, iar acum eram un pic dezorientati.

— Bo, Bi, Bu, nu vreti sa va ridicati pâna la nori, sa vedeti în ce parte sa o luam?

— Nu, nu, nu... nu vrem sa dam iarasi de dokomiti! îmi raspund tripletii.

De frica, nimeni nu vroia sa zboare mai sus de un metru de pamânt. În timp ce încercam sa luam o decizie, în departare zaresc o batrânica ce se sprijina pe un toiag si merge încet–încet pe drum. O vad si tripletii si zboara pâna la ea, zicând:

— Buna ziua! Batrânico, stiti cumva unde ne aflam?

Batrânica se uita în toate partile si nu vede pe nimeni. Îsi continua drumul mai departe. Tripletii nu s-au lasat si continua:

— Dar va rugam...

Nu au terminat bine de zis, ca batrâna, de frica, ridica toiagul si loveste când în stânga, când în dreapta cu el. Tripletii se feresc si zboara repede la noi, zicând:

— Nu stim ce are batrâna aceasta cu noi!...

— Nu a auzit niciodata un alkumit vorbind, este si normal sa se comporte asa, zic eu.

— Da, Aly, dar de ce se încapatâneaza oamenii sa nu ne asculte?

— Potoliti-va! O sa gasim noi o solutie!

Între timp, vedem ca doi barbati se apropie de batrânica si unul dintre ei scoate un cutit, iar celalalt îi cere banutii.

— Babo, da-ne repede banii! zice unul din agresori.

Femeia, de frica, începe sa strige:

— Ajutor! Ajutor!

Nu vine nimeni sa o scape. Era prinsa între doi tâlhari. Ma apropii de cel care tinea cutitul în mâna si îi zic:

— Vezi nisipul acela miscator?

Îsi întoarce barbatul capul si vede cum nisipul ia o forma de urias. Imaginea îi îngrozeste pe tâlhari.

— Aly, nu mai putem tine nisipul acesta ridicat mult timp, îmi zic tripletii în timp ce învârteau nisipul.

Vazând ca uriasul vine spre ei, tâlharii fug de manânca pamântul. Tripletii cad si ei dezorientati, clatinându-se în toate partile. În acel moment, uriasul îsi pierde forma si devine nisip, ce cade pe pamânt.

Ma apropii de batrânica si îi zic:

— Buna ziua, doamna, numele meu este Al Alkumit si nu vreau sa va fac vreun rau; cu ajutorul prietenilor mei, am format acel urias de nisip, care v-a scapat de tâlhari.

Se uita batrâna în toate partile si nu vede pe nimeni. Cu un murmur zice:

— Cine sunteti voi?

— Noi suntem alkumiti si cautam sabia dreptatii, stiti cumva unde este?

— Nu stiu despre ce sabie vorbesti, în lumea aceasta sunt multe sabii, chiar prea multe!

— Încotro mergeti? întreb eu.

— În Troia, acolo locuieste fiica mea, i-am luat niste ierburi, ca este bolnava, zice batrâna.

— Nu suntem în Grecia?!? întreb eu mirata.

— Nu, suntem aproape de Troia! raspunde batrâna.

— În Troia?! zic eu.

Ma întorc la prietenii mei, sa le dau vestea.

— Hei, mai un pic ajungem în Troia!

— Nu se poate! Ce ne facem? Pe unde sa o luam? Poate pe acolo! Poate pe dincolo! gesticulau tripletii, întorcându-si capul în toate directiile.

— Linistiti-va, eu zic sa o însotim pe batrânica si poate o sa ne zica încotro sa o luam. Lo era înca cu gândul la manusa ei, parca era absenta.

— Lo, vii cu noi? zic eu.

— Da! Unde? zice Lo.

O urmam pe batrânica pâna la cetatea Troiei. Pâna la destinatie, tripletii vorbeau întruna, nu se mai opreau. Odata ajunsi, au amutit când au vazut frumusetea Troiei. Ziduri înalte, porti de fier. În interiorul cetatii era o atmosfera de basm, colorata de multitudinea de covoare, ce le vedeam puse la vânzare, pasari cu penaj multicolor, ierburi parfumate si oameni cu tinute simple. Casele erau din blocuri de piatra ornamentate cu flori si steaguri având însemnul Troiei.

Ne strecuram prin multime, printre carutele cu legume si fructe. O urmarim pe batrânica; nu vrem sa o pierdem, asa ca zburam prin preajma ei. Avea încaltarile tocite de atâta drum, iar piatra si pamântul i-au facut rani în talpa. Vedem cum se apropie de o casa, dar pentru ca nu mai are puteri, cade ostenita. Când vad acest lucru, intru pe fereastra si strig:

— Iesiti afara! Mama voastra a lesinat si este lânga casa voastra.

Ginerele, când a auzit, a iesit repede, a luat-o în brate pe batrânica si a asezat-o în pat. Aceasta, cu ochii de abia deschisi, strângând camasa barbatului, încercând sa se ridice, îl întreaba:

— Unde este fiica mea?

Vad privirea trista din ochii barbatului, care vroia sa-i spuna ceva, dar nu avea curaj. Cu ochii în lacrimi spune:

— Te rog sa ma ierti, am facut tot posibilul pentru sotia mea, am chemat o multime de doctori si nimeni nu a reusit sa-i faca ceva, nu stiu ce boala are.

— Traieste? întreaba batrâna.

— Da, dar nu stiu pentru cât timp...

Când am auzit aceste vorbe, am zburat în camera unde era sotia barbatului. Aceasta avea febra, corpul îi era foarte cald, statea cu o compresa pe cap. Era o femeie frumoasa, bruneta, cu ochii negri, care acum suferea îngrozitor.

— Bo, Bi, Bu, veniti repede aici!

— Dar... noua... ne e frica...

— De ce va este frica? Trebuie doar sa o atingeti si se va face bine...

— Ne este frica sa nu ne pierdem puterea.

— Bo, Bi, Bu, ce e cu voi?

— Daca nu se va face bine si noi nu vom mai putea sa zburam, ce-o sa ne facem atunci? murmurau tripletii.

— Va caram în spate, nu stiu, vom gasi o solutie... zic eu.

Tripletii se îndeparteaza de femeia bolnava, ajungând în coltul camerei. Lo intra si ea, vede cum diamantul de la manusa începe sa lumineze din ce în ce mai puternic, simte ca se va întâmpla ceva. Se uita la tripleti si le zice:

— Daca nu o atingeti, femeia aceasta se va stinge, iar atunci cu siguranta va veti pierde puterea.

Tripletii, acum se aflau într-o situatie dificila, nu stiau în care faza îsi vor pierde puterea... daca o vor salva, sau daca nu. Încep sa murmure ceva, dupa care se apropie de femeie. Mâinile le tremurau de frica. Degetele se apropie din ce în ce mai mult de fata femeii. O lumina albastra creeaza o legatura între tripleti si femeie, iar cerculetul abastru începe sa se învârta în jurul lor. În cele din urma, o ating. O luminita albastra pleaca din cap pâna la picioarele femeii, dupa care dispare. Tripletii se privesc si vad cum cerculetul se face mai mare si din el mai apare unul. Aveau acum doua cerculete albastre, ce se roteau în jurul lor. Vad ca pot sa zboare si acum simt ca sunt tot mai puternici. Femeia deschide ochii, îsi da jos compresa de pe cap, coboara din pat si paseste spre camera unde era mama ei, zicând:

— Mama!...

Barbatul, care era asezat jos, lânga batrânica, se ridica si îsi îmbratiseaza sotia. O saruta, o mângâie pe cap si o priveste cu drag. Mama fetei privea la tinerii îndragostiti si un zâmbet cald i-a aparut pe fata.

— Mamica, m-am facut bine, dar nu stiu cum s-a întâmplat. Dintr-o data am simtit cum o putere mi-a strabatut tot corpul...

— Stiu, draga mea! Apollo a avut grija de noi...

Batrâna îsi întoarce privirea spre ginere si îi zice:

— Trebuie sa mergi în Grecia, sa-i conduci pe alkumiti acolo!...

— Pe cine?! întreba ginerele nedumerit.

— Nu conteaza, trebuie sa mergi acolo...

— Dar noi suntem în razboi cu grecii!

— Apollo va avea grija de tine, du-te!

Barbatul paraseste camera, intra în odaia lui si se aseaza în genunchi, face câteva plecaciuni, se roaga lui Apollo, sa se întoarca cu bine. Îsi aranjeaza câteva haine într-o patura si îsi îndreapta privirea spre sabie, mergând pâna la ea. Atunci ma îndrept spre el si îi zic:

— Nu ai nevoie de sabie!...

Sta neclintit, cu privirea atenta la sabie, nu stia sigur daca e bine sa-si ia sabia cu el. Îi soptesc din nou:

— Daca îti iei sabia, vei fi ucis de ea!...

Când aude aceste vorbe, barbatul renunta la gândul de a purta sabia cu el. Se întoarce în camera unde erau sotia si soacra lui, le saruta si pleaca. Noi ne tinem dupa el.

Lo se apropie de mine si îmi zice:

— Ce îti veni sa-i zici de sabie? Cum o sa se apere de dusmani?

— Nu stiu, a fost gândul care mi-a venit atunci în minte si, în plus, ne are pe noi.

Barbatul intra în piata, sa-si cumpere trei mere pentru drum. Se apropie de vânzator si zice:

— Buna ziua! Vreau trei mere...

— Iarasi tu! exclama vânzatorul nervos.

— Dar, te rog, am sa îti platesc si datoria.

— Nu primesti nimic, pâna nu-mi achiti varza pe care ai cumparat-o ieri... spune vânzatorul putin încruntat.

— Sotia mea a fost bolnava si a trebuit sa am grija de ea. Dar când ma întorc din Grecia, am sa-ti platesc datoria.

— Grecia!... Tu crezi ca ai sa te mai întorci viu de acolo? îi raspunde vânzatorul si începe sa rada.

Barbatul se întrista si se îndreapta spre port. Nu stia cu ce sa plateasca drumul pâna în Grecia. Era plin de gânduri, iar cel mai frumos gând era ca sotia îi este sanatoasa si chipul ei drag îi da putere sa mearga mai departe.

Aici, în port, vedem o corabie în care oameni biciuiti încarcau tot felul de marfuri. Erau legati cu lanturi de brâu, iar în spate carau lazi cu vin, covoare si alimente. Cel care trosnea din bici era un grasan cu pipa, legat la un ochi. Ne-am îngrozit, când am vazut cum erau tratati oamenii. Zgomotul de bici era atât de patrunzator, ca îti venea sa o iei la fuga. Barbatul pe care îl însoteam se apropie de grasan si îi zice:

— As dori sa vorbesc cu capitanul corabiei...

Grasanul se opri din biciuit, îsi înclina putin capul, îl priveste atent si zice:

— Ce treaba ai cu el, pricajitu-le?!...

— Vreau sa ajung în Grecia, dar nu am cu ce sa-i platesc, dar pot sa fac curat pe corabie sau la bucatarie, la curatat cartofi, orice...

— Pai, pentru asta nu ai nevoie de capitan...

Îsi îndrepta mâna spre o galeata si zice:

— Vezi galeata aceea, umple-o cu apa si treci de spala puntea...

Omul nostru lua galeata, urca în corabie si se apuca sa spele puntea. Freca de zor cu peria podeaua, de parca ar fi vrut sa-i dea luciu. Se apropie de el doi marinari, care-i zic:

— Mai, slabanogule, cum te cheama?

— Aslan! zice barbatul

— Aslan?! si încep sa rada de el.

În limba turca, Aslan înseamna leu, iar cine i-a dat numele probabil ca se asteapta sa devina un mare razboinic.

Marinarii nu se opresc din râs si cu piciorul împing galeata cu apa rasturnând-o.

— Hei! Aslan, vezi ca ai udat podeaua...

Aslan îsi da repede camasa jos si o pune peste apa cazuta din galeata. Dupa ce camasa absoarbe apa, se apleaca peste punte, sa o stoarca. S-a gândit ca daca o stoarce în galeata, marinarii au sa o verse din nou. Când marinarii au vazut ca este cu jumatate din corp aplecat peste punte, l-au prins de picioare si l-au aruncat în apa. Priveau de sus si radeau, când vedeau cum se zbate Aslan, sa iasa la suprafata. Tot ud, acesta urca din nou pe corabie. În fata îi apare un om cu barba îngrijita si cu o costumatie eleganta.

— Ce s-a întâmplat tinere?

— Nimic, am spalat puntea si am alunecat în apa...

Se uita la marinari si le zice:

— Hei! Voi doi, aduceti repede o patura si dati-o acestui om.

Marinarii au fugit si s-au întors cu o patura.

— De azi înainte, veti spala doar voi puntea si daca omul acesta zice ca nu e bine, o veti spala din nou!

— Da, sa traiti, capitane! spun marinarii uitându-se la Aslan putin încruntati, macinati de invidie.

Aveau sa faca munca lui Aslan si nu le convenea acest lucru.

— Cum te cheama tinere? întreaba capitanul.

— Aslan!

— A, ai inima de leu, zise capitanul zâmbind.

— Numele mi-a fost dat de bunicii mei...

— Si ce stii sa faci?

— Stiu sa scriu si sa citesc!

— E bine, chiar aveam nevoie de cineva, care sa-mi noteze toata marfa pe care o încarcam pe corabie. Încotro vrei sa mergi?

— Vreau sa ajung în Grecia...

— Bine, vei sta lânga cabina mea...

— Multumesc! zise Aslan capitanului.

Vazând ca Aslan a reusit sa se îmbarce, ne-am zis sa vizitam si alte parti ale corabiei. Zburam printre pânze, ne ridicam pâna la steaguri. La un moment dat, îi vad pe tripleti ca se opresc din zbor si stau cu privirea fixa.

— Bo, Bi, Bu, ce este cu voi?

Ma apropii de ei si vad un dokomit, stând pe un butoi, cu o sticla de vin în mâna.

— Ce facem? întreaba Lo.

— Mergem sa vorbim cu el... raspund eu.

— Aly, noi nu ne miscam de aici...

— Ce e cu voi? E singur, iar noi suntem cinci. Ma duc sa vad ce e cu el...

Cobor încet spre dokomit. Acesta ma vede, îsi pune mâna la cap si-mi zice:

— Te rog sa nu îmi faci vreun rau!...

— De ce ti-as face rau?

— Pentru ca esti un alkumit si noi suntem în razboi unii cu altii...

— De ce nu esti lânga ai tai?

— M-au alungat, pentru ca am pierdut o lupta. A început sa-mi fie frig si foame, pentru ca mi-am pierdut puterea. De necaz, am venit pe aceasta barca si am început sa beau, ca sa uit ce am fost.

Tripletii si Lo s-au apropiat si ei de dokomit.

— Acum poti sa zbori? întreaba tripletii.

— Nu mai pot sa zbor, am ramas nenorocit...

— Si cum poti sa-ti recapeti puterea? l-am întrebat, uitându-ma fix în ochii lui.

— Pai... numai daca ucid un alkumit...

Când am auzit aceste cuvinte, am ramas socati, daca ne-ar fi omorât si-ar fi recapatat puterea. Nici unul din noi nu-si dorea o astfel de experienta.

Trebuia sa stam departe sau sa-l ucidem noi pe el.

— Hai sa-l dam la pesti! zic tripletii, usor iritati de vorbele dokomitului.

— Stati, ca poate ne ajuta sa gasim sabia dreptatii...

— Aly, dar de ce crezi ca atunci când o vom gasi, nu o sa ne-o fure?

— Lo, trebuie sa-i dam o sansa...

Dokomitul se uita la noi si zice:

— Stiu unde este sabia dreptatii!...

— Unde e?

— Este ascunsa lânga Acropole. Kan Dokomitul stie ca este acolo, a cautat-o, dar nu a gasit-o. Doar o singura persoana poate sa o gaseasca...

— Cine? îl întreb eu curioasa.

— Cel care are o inima curata...

— Pe cine gasim cu inima curata? zice Lo, uitându-se la mine.

— Lo, poate fi oricine, eu, tu, tripletii, trebuie sa ajungem în Atena si sa o cautam...

— Nu va fi usor, zice dokomitul luând înca o înghititura de vin.

— Pai de ce?

— Kan Dokomitul sta la pânda si asteapta sa iasa sabia la suprafata, dupa care o va lua el...

Vazând pericolul ce ne asteapta, ne gândim ca ne va fi mai greu sa gasim sabia, si dupa aceea cum vom putea lupta cu mai marele dusman Kan? Nu stiam ce sa facem cu dokomitul, sa îl luam cu noi sau sa-l lasam în port? Parea inofensiv, dar nu se stie niciodata ce se putea întâmpla. Asa ca am hotarât sa-l lasam în port. Tripletii l-au ridicat de haine si au zburat cu el pâna la iesirea din barca, dupa care l-au aruncat într-o capita cu fân.

Auzim cum capitanul striga la marinari, sa ridice ancora. Pornim spre Grecia, traversând marea. Din departare de abia se mai vad zidurile Troiei. Aici se aud valurile cum lovesc corabia tinând-o pe apa. Marinarii ridica pânzele si toti sunt într-o mare agitatie, fiecare are câte ceva de facut. Ne strecuram printre ei si vedem o intrare, care duce într-o încapere, unde erau legati în lanturi sclavii, ce trageau la vâsle. Mai în spate e grasanul, care îi biciuia de fiecare data, când vreunul obosea. Erau transpirati, curgeau apele pe ei, dar nu aveau ce face, trebuiau sa vâsleasca. Nu ne placea sa vedem oameni într-o astfel de situatie. Lo ma întreaba:

— Cu ce au gresit oamenii acestia, de sunt legati?

— Nu stiu, poate ca au omorât pe cineva...

Tripletii, curiosi, se duc sa-l întrebe pe grasan:

— Domnule, de ce sunt oamenii acestia legati în lanturi?

Nu primesc nici un raspuns. Parca ar fi vorbit singuri, iar omul nu face nici un gest, o fi atât de surd? Mai mult, ridica biciul si loveste cu putere un sclav, lasându-i o urma rosie pe spate. Lo se întristeaza mai tare, iar în acel moment diamantul albastru de pe manusa se aprinde si o lumina pleaca din el si atinge biciul grasanului. Acesta se topeste sub privirea-i îngrozita. Plin de frica, o ia la fuga strigând:

— Fugiti, vasul acesta este blestemat!...

Se arunca în mare si înoata spre tarm. Noroc ca înca se mai vede un pic de pamânt. Poate ca în doua zile reuseste sa ajunga la mal. Sclavii s-au bucurat, când au vazut ce s-a întâmplat, au început sa cânte, iar acum vâsleau cum puteau. Capitanul nu a înteles ce a patit marinarul sau si îl pune pe Aslan sa afle ce s-a întâmplat.

Ma duc lânga prietenii mei si le zic sa nu ne mai amestecam în viata oamenilor, ca în felul acesta toti se arunca în mare si vom ramâne singuri pe corabie. Dupa un timp, vedem ca Aslan coboara în încaperea plina cu sclavii care vâsleau.

— Ce s-a întâmplat cu marinarul care era aici? întreaba Aslan, uitându-se la sclavi.

— A intrat la apa, raspunde unul din ei.

Sclavii încep sa râda si cânta un cântec de eliberare. Aslan vede într-un colt mânerul biciului, îl ridica si observa ca lipseste cureaua de piele. Ascunde mânerul în camasa si paraseste camera. Îl urmarim si îl vedem pe Aslan cu mânerul în mâna nestiind ce sa faca, sa îl arunce, sau sa-l dea capitanului. Stia ca daca îl va arata capitanului, acesta o sa puna pe altcineva sa biciuiasca mai cu putere pe sclavi, asa ca se hotaraste sa îl arunce peste bord. Cei doi marinari, care l-au aruncat în apa, au vazut ce a facut Aslan si fug la capitan sa-i spuna:

— Capitane, capitane! Am vazut ca Aslan avea ceva în mâna si a aruncat în mare; cu siguranta va ascunde ceva!...

— Aduceti-l la mine! ordona capitanul.

Cei doi marinari îl înhata pe Aslan, strângându-l de brate, îl îmbrâncesc si acesta cade în genunchi în fata capitanului.

— Ce îmi ascunzi, Aslane? întreaba capitanul pe un ton aspru.

— Nimic, capitane...

— Ce ai aruncat în apa?

— Papucii marinarului, care a sarit în apa.

— Adica, vrei sa spui ca s-a descaltat, a luat-o la fuga, strabatând toata puntea si s-a aruncat în mare?

— Nu stiu ce a fost în capul lui...

— De ce nu ti-ai oprit tie încaltarile?

— Miroseau îngrozitor, acesta a fost motivul pentru care le-am aruncat...

— Minte, capitane! zic marinarii, care l-au escortat. Noi l-am vazut ca tinea în mâna un mâner de fier...

— Aslan, de ce m-ai mintit? Duceti-l lânga ceilalti sclavi, pâna îsi aminteste ce a aruncat în mare.

Cei doi l-au ridicat, l-au dus în camera cu sclavi, l-au pus în lanturi si i-au zis:

— Ai sa vâslesti toata viata!...

Au început sa-l scuipe si l-au lovit cu pumnii peste fata.

Bucurosi ca sunt în gratiile capitanului, cei doi marinari îsi faceau de cap si loveau pe cine apucau. Nimeni nu mai cânta, le era frica sa mai scoata o vorba. Trebuiau sa priveasca în jos. Daca unul încerca sa-si ridice privirea, capata un toc de sabie peste cap.

Tripletii, vazând ce se întâmpla, mi-au zis:

— Aly, nu mai putem suporta, trebuie sa facem ceva!...

— Ce sa facem?

— Mergem sa vorbim cu capitanul, sa-i spunem ca e vina noastra!...

— Si credeti ca o sa ne creada?

— Nu stim, dar o sa facem tot felul de lucruri ciudate, topaim, ridicam obiecte, îi urlam în urechi, pâna o sa ne creada...

— Si daca va sari în apa de frica?

— Îl vom tine noi...

— Bine! Sa mergem...

Cabina capitanului era în cealalta parte a corabiei, trebuia sa urcam pe punte, dupa care sa coborâm. Ajunsi pe punte, observam o lada, care se misca si ceva vroia sa iasa din ea.

Ma apropii, ma uit prin crapatura lazii si vad...

— Nu se poate! zic eu.

— Aly, ce e? întreaba Lo.

— Sunt doua femei!... raspund eu.

— Ce cauta închise în lada?! întreaba Lo mirata, în timp ce se apropia, sa vada femeile îngramadite.

— Acum ce facem? zic tripletii.

— Trebuie sa le dam drumul, trebuie sa iasa, probabil ca nu mai au aer...

— Aly, dar barca aceasta este plina de oameni rai!...

— Lo, trebuie sa deschidem lada!

M-am apropiat de lada, cu mâna apuc încuietoarea si trag de ea. În acea secunda, capacul se deschide si din ea ies doua tinere femei. Acestea se uita în stânga si în dreapta, sa vada daca e vreun marinar si fug în camera cu provizii. Se ascund în spatele lazilor si încep sa manânce din legumele si fructele ce erau acolo.

Ma uit la tripleti si la Lo si le zic:

— Stati aici, ma duc sa vorbesc cu capitanul!...

Strabat un coridor, zbor peste trepte si ajung pe punte. Capitanul era la cârma corabiei. Zbor pâna la el. Era relaxat, privea marea si se simtea bine în postura de capitan. Îi soptesc la ureche:

— De ce sunt sclavii prinsi în lanturi?

El se întoarce, nu vede decât un marinar, care îi zâmbeste politicos si îl plesneste peste fata.

— De aia, ca sunt sclavi! zice capitanul, în timp ce privea fata nevinovata a marinarului.

— Dar nu am zis nimic, capitane! exclama marinarul.

— Numele meu este Al... si nu apuc sa zic mai departe, ca îl vad pe capitan cum îl mai plesneste de doua ori pe marinar peste fata. Acesta fuge îngrozit si le povesteste camarazilor ce i s-a întâmplat. Offf, nu e bine!... îmi zic eu, întorcându-ma la prietenii mei. Cum ajung, tripletii ma întreaba:

— Ce a zis? Ce a zis?...

— Pai, nu am reusit sa ma înteleg cu el, nu cred ca se simte bine!...

— Stai, sa vezi ce am aflat!

— Ce ati aflat?

— Vezi cele doua femei?

— Da! Ce e cu ele?

— Pe cea cu parul blond o cheama Elena si e iubita lui Paris, printul Troiei, iar cea cu parul brunet este Ana, verisoara printului.

— De ce fug din Troia?

— Pai vorbeau ca ea, Elena, este de fapt sotia lui Menelaos, regele Spartei, si acesta si-a propus sa invadeze Troia, daca nu-si ia sotia înapoi.

— Deci, ea vrea sa aduca pacea prin gestul ei?

— Cred ca da, zic tripletii.

— Si Paris ce o sa zica, atunci când va afla ca Elena l-a parasit? întreaba Lo.

— Of, Lo, e atât de complicat, ca nu mai stim pe cine sa ajutam si pe cine nu!...

Atunci mi-a venit în minte un gând, ce îmi putea da un rezultat fericit. Asa ca am hotarât sa le zic tripletilor:

— Întoarceti-va în Troia si dati-i de veste lui Paris ca Elena se afla aici...

— Aly, dar esti sigura ca Elena vrea lucrul acesta?

— Lo, daca nu vine Paris dupa ea, spartanii au sa distruga corabia cu toti cei care sunt la bord...

Tripletii zboara spre Troia, Lo nu scoate nici un cuvânt, priveste la femeile speriate. Dintr-o data se aud niste pasi, e bucatarul ce cauta alimente pentru cina si acesta aude un zgomot, dupa care zice:

— Cine e acolo?

Aprinde o torta si cauta printre lazi. Când am vazut ca se apropie de femei, i-am zis:

— Nu e nimeni aici!...

Se întoarce si îndreapta torta aprinsa în toate directiile. Nu vede pe nimeni, mai face câteva miscari si observa un vârf de pantof, ce statea ascuns sub o lada. Se apleaca si îl ridica.

— E un pantof de femeie! zice el cu voce tare.

Urmareste si mai departe, controlând lazile si le observa stând ghemuite pe cele doua femei.

— Aici erati? Iesiti la lumina!...

Cele doua se ridica si-l urmeaza pe barbat pe punte. Odata ajunse aici, toti marinarii încep sa fluiere si sa vorbeasca urât. Cei doi marinari vad femeile si alearga la capitan, zicând:

— Capitane! Am gasit doua femei ce calatoresc clandestin...

— Aici pe corabie?! exclama capitanul.

— Da, capitane si sunt foarte frumoase...

— Poftiti-le în cabina, vreau sa vorbesc cu ele.

Marinarii au plecat în graba dupa femei. Le-au legat cu o funie si le trageau dupa ei. Au ajuns lânga cabina capitanului si le-au împins înauntru. Acesta, când a vazut cât de frumoasa este Elena a încremenit de placere. Nu-si mai lua ochii de la ea. O studia din cap pâna în picioare; si-o dorea sa-i fie sotie. În clipa aceea zice:

— Cum ati îndraznit sa legati cu funia aceste doua frumuseti? Dezlegati-le imediat!

La ordinul capitanului, marinarii taie funia si le elibereaza mâinile.

— Va pot servi cu ceva, tinere domnite? întreaba, politicos, capitanul.

— Dorim sa avem camera noastra si sa nu ne deranjeze nimeni pâna în Sparta.

— Dar ce gând va îndruma într-acolo?

— Vrem doar sa ajungem în Sparta...

— Dar e periculos sa calatoriti singure!...

— Da, am observat cum ne-au tratat oamenii tai...

— De azi veti fi tratate ca pe niste printese, atât timp cât... se uita la Elena... îmi puteti spune care sunt numele voastre?

— Eu sunt Elena, iar ea este Ana, verisoara mea.

— Elena?! zise capitanul uimit. Esti cumva?!...

— Cine? întreaba Elena, încercâd sa nu dea nimic de înteles.

— Nu conteaza, zise capitanul în timp ce se aseza pe scaunul sau.

— Putem pleca?

— Da, puteti face tot ce doriti, corabia aceasta este precum casa voastra!

Cele doua pleaca în camera lor, iar capitanul cade pe gânduri. Cei doi marinari se apropie de el si zic:

— Capitane! Elena e cumva iubita lui Paris?

— Ce va priveste pe voi? Iesiti imediat din cabina mea!...

— Daca afla Paris, o s-o încurcam rau de tot, murmura marinarii.

— Iesiti odata!

Capitanul era nervos, stia ce se putea întâmpla, daca Paris afla gândurile sale. Elena sa-i fie sotie era ca un vis frumos pentru capitan.

— Dati comanda bucatarului sa pregateasca o cina regeasca în cinstea tinerelor domnite...

Bucatarul, când aude ordinul, intra la capitan în cabina si îi zice:

— Capitane! Nu ne permitem sa consumam atâtea alimente, drumul e lung si vom muri de foame...

— Am spus! Vreau o masa regeasca, plina cu de toate! zise capitanul lovind cu pumnul în masa.

Seara, marinarii s-au asezat în jurul mesei si cântau, beau, asteptând sa apara femeile. Capitanul bate usor la usa femeilor si zice:

— Sunteti invitatele mele, va poftesc sa ma însotiti la masa!...

— Dar nu ne este foame, zic doamnele.

Când a auzit, capitanul a început sa fiarba de nervi; a vrut sa le impresioneze, iar gestul sau l-ar putea costa scump. Nu stia cum sa le spuna oamnilor sai, se facea de râs, asa ca mai bate înca o data la usa si zice:

— Daca nu veti dori sa cinam împreuna, atunci va invit sa coborâti de pe vasul meu...

Când au vazut cât de grosolan poate fi capitanul, femeile au acceptat sa-l însoteasca la cina. Cum au iesit din camera, capitanul i-a luat mâna Elenei si o tinea în palma sa, zicându-i:

— De-acum vei fi a mea! si îi zâmbeste pe sub mustata.

Când a auzit, Elena a vrut sa-si traga mâna, dar capitanul o strângea mai tare si nu-i dadea drumul. Ajunsi la masa, marinarii au început sa zbiere, sa fluiere, sa cânte. Unul din ei zice:

— La o asa seara frumoasa, vrem si un dans!...

— Dans, dans, dans! zic marinarii în cor.

Elena îl privi pe capitan, nu-si dorea sa danseze, dar el îi întinde mâna, aratându-i locul de dans. Femeile s-au uitat una la alta si au început sa danseze sub privirile marinarilor. E veselie mare pe corabie, ochii capitanului urmareau atent miscarile femeilor. La un moment dat, se aude un sunet de tobe, diferit de muzica ce o cântau ei. S-au oprit din cântat, din departare tobele se aud mai tare. Marinarii se ridica si fug cu totii în spatele corabiei, strigând:

— E... e... Paaaris!!!

— Cine? Dati-va la o parte! zise capitanul, facându-si loc prin multime.

În departare zaresc corabia lui Paris, cu însemnul Troiei, era luminata de felinare aprinse. Uluit, capitanul zice marinarilor sa nu scoata o vorba cu privire la doamnele ce sunt pe corabie. Le prinde de mâna si coboara în camera cu sclavi. Eu si Lo îl urmarim. Capitanul le leaga de un stâlp cu lanturi de mâna si le înveleste gura cu o cârpa, sa nu poata tipa, dupa care pleaca pe punte.

— Ce facem? ma întreaba Lo.

— Asteptam sa vina Paris...

— Eu nu mai rezist, trebuie sa facem ceva, m-am saturat sa vad atâta suferinta, spune Lo.

Lo desface cârpa cu care era legata Elena la gura, dupa care se duce si la Ana. În momentul când îi da jos cârpa de la gura, îi atinge buzele cu plama, iar aceasta îl priveste pe Aslan cu ochi mari si patrunzatori. Lo, speriata se da în spate...

— Lo, ce ai facut?! Aslan are sotie, are familie! zic eu.

— Pai... a fost o greseala...zice Lo.

Cei doi se priveau ca doi îndragostiti. Era un moment tandru, care dadea culoare atmosferei triste de pe corabie. Am zburat pe punte, sa-i vedem pe Bo, Bi, Bu. Dintr-o data auzim vocile tripletilor:

— Am reusit, i-am adus!...

Îi vad pe tripleti cum ne iau în brate, parca ar fi fost plecati în cine stie ce batalie.

— Bine, bine, am înteles, dar ce i-ati zis lui Paris?

— Pai... prima data ne-am prezentat si nu ne-a bagat în seama. Dupa aceea ne-am enervat si am început sa aruncam cu obiecte prin palat, de la perne, cani, pâna la sabii si armuri. S-a facut mare galagie si dezordine.

— Of, Bo, Bi, Bu! Ce ma fac cu voi?! zic eu.

— Dar nu te întrista, Aly, ca atunci când am rostit numele Elena, parca am fi spus o magie, Paris a devenit foarte atent si i-am povestit unde se afla iubita lui. În câteva clipe, o sa-l avem aici pe punte..., zic tripletii.

Corabia lui Paris e din ce în ce mai aproape. Îl auzim pe capitan zicând:

— Marinari, mergeti la posturile voastre!

— Capitane! Dar nu e mai bine sa încetinim si sa i-o dam pe Elena? zice unul din marinari.

— Nici nu vreau sa aud asta! Mergi în camera cu sclavi si biciuieste-i, sa vâsleasca mai repede, trebuie sa scapam de Paris...

— Dar nu avem nici o sansa, corabia printului e mai rapida!

— Am zis, du-te!!!

La ordinul capitanului, marinarul coboara în camera cu sclavi si noi dupa el. Acestia simteau pericolul si vâsleau mai tare, dar marinarul nu a fost multumit si începe sa loveasca cu biciul la nimereala. Una din lovituri cade si pe spatele lui Aslan, iar Ana, care era lânga el a vazut asta.

— Te rog, opreste-te! zice Ana uitându-se la marinar cu ochii în lacrimi.

— A, nu cumva vrei si tu o portie? zice marinarul încruntându-si privirea.

— Te implor, nu-i mai lovi!

Marinarul, nervos, ridica biciul si îl îndreapta catre Ana.

Lo a vazut cum cureaua biciului se întinde apropiindu-se de Ana si zboara în fata biciului, punându-si mâna în fata, protejându-se atât pe ea, cât si pe Ana. Dorea în acest fel sa o scape pe Ana de lovitura dureroasa a biciului. În acea clipa, diamantul de pe manusa se aprinde într-un albastru foarte deschis si o lumina pleaca din el, atingând biciul marinarului. Acesta se topeste, iar marinarul ramâne cu mâna întinsa. Când a vazut marinarul ca are doar un mâner în mâna, a zis:

— Deci tu esti vrajitoare! O sa te ardem pe rug!...

Ana era înca cu ochii închisi, îi era frica, nu stia ce s-a întâmplat; a vazut doar cum marinarul a vrut sa o loveasca, iar acum, ca prin minune, a scapat. Marinarul le-a spus sclavilor sa vâsleasca mai repede, ca daca nu are sa-i omoare unul câte unul.

Lo îsi întoarce privirea spre mine si zice:

— Nu e bine! Ceva se întâmpla!...

— Ce e?! zic eu.

Vedeam cum diamantul de pe manusa se lumineaza, trec câteva clipe, dupa care se aude o bubuitura, câtiva sclavi au zburat de la locurile lor si s-au lovit de partile laterale ale corabiei. Marinarul a zburat si el zece pasi mai în fata si s-a lovit de plafonul camerei, iar acum statea întins pe jos. Si noi am ajuns în celalalt colt al camerei, iar stâlpul, de care erau legate femeile, s-a lasat într-o parte.

— Ajutor! Ajutor! strigau femeile speriate.

În urma bubuiturii, multe vâsle au fost rupte si o gaura aparu în podea.

— Alyyyy, apa, corabia o sa se scufunde!!!...

— Haideti pe punte, sa vedem ce s-a întâmplat, spun eu.

Toti zburam pe punte si aici vedem cum corabia printului a lovit cu putere corabia în care ne aflam noi. Capitanul îi îndemna pe marinari sa lupte, dar acestia si-au pus sabiile jos.

Când Paris a ajuns pe corabia noastra, a zis oamenilor lui:

— Sa mi-l aduceti pe capitan!

Si privind la marinarii de pe corabie spuse:

— Iar voua vi se vor taia capetele!...

Cei doi marinari, care erau protejatii capitanului, când au auzit aceste vorbe s-au aruncat în mare. Dupa cateva clipe, Paris zice:

— Am glumit, desigur! Si scoate un zâmbet usor.

Troienii l-au prins pe capitan si l-au adus în fata printului. Cum si-a vazut printul, capitanul cade în genunchi si zice:

— Marite print, iertare!

— Unde este Elena?

— Este...

— Unde?!...

— Acolo... si îi arata spre camera cu sclavi.

Într-un suflet, Paris alearga, sare în graba treptele si o vede pe Elena. Se privesc, ajunge lânga ea si zice:

— Elena, draga mea!

— Iarta-ma! zice Elena.

Printul o saruta, prinzându-i capsorul în mâini. Lo priveste si-mi zice:

— Asta da magie!

— Lo! Vasul se scufunda... am zis asa de tare, încât m-a auzit si Paris.

Le elibereaza pe femei si zice sa vina dupa el. Elena o tinea de mâna pe Ana, dar ea nu vroia sa mearga.

— Ana, haide! zice Elena speriata.

— Nu plec, daca nu vine si Aslan cu noi...

Paris, vazându-si verisoara îndragostita, îl elibereaza pe Aslan împreuna cu sclavii. Ajunsi pe punte, printul porunceste oamenilor lui sa-i prinda pe toti marinarii de pe vas si sa-i închida în camera cu vâsle, acolo unde i-au chinuit pe sclavi.

— Printe, dar corabia aceasta se va scufunda, zice unul din garda sa.

— Nu mai este mult pâna în Sparta si, daca vor vâsli foarte repede, probabil au sa ajunga, zice printul.

Tripletii se apropie de mine si ma întreaba:

— Acum, cu care corabie vom merge mai departe?

— Pai... cu marinarii, le zic eu un pic nemultumita.

Îmi doream sa o cunosc mai bine pe Elena, as fi vrut sa o am lânga mine. Cred ca dorul de mamica mea m-a facut sa mi-o doresc aproape. Dar stiam ca asta se putea întâmpla, daca voi ajunge în Atena si trebuia sa traversez Sparta, iar pe prietenii mei îi doream lânga mine. Putin câte putin vedem cum corabia printului se dezlipeste de corabia unde suntem noi si încet se întoarce spre Troia.

— Din nou împreuna, zic tripletii râzând.

— Da, asa este! le zic eu, dupa care oftez.

Lo ma ia în brate, dupa care ma împinge brusc, zicând:

— Pazea!

O raza rosie era pe cale sa ma arda. Privesc în sus si vad doua globuri de sticla, ce erau conduse de dokomiti. Aveau atasate de glob doua arme cu care trageau în noi. Asta ne mai lipsea acum, nu era îndeajuns ca ne scufundam, dokomitii mai lipseau.

— Sa ne ascundem! zic tripletii aratându-ne o directie.

Am luat-o dupa ei, din când în când priveam în spate, sa vad daca suntem urmariti. Zburam printre pânze, coboram, urcam în zbor; dar în zadar, dokomitii se tineau scai dupa noi si mai trageau câte o raza rosie... Noi încercam sa ne ferim de fiecare data, când vedeam ca raza încearca sa ne atinga. Dar, la un moment dat, lumina rosie îi atinge pe tripleti. În acea clipa, cerculetul albastru, care îi înconjura, se aprinde mai tare, dupa care se subtiaza, iar tripletii îsi pierd controlul zborului si cad spre puntea corabiei. Ne ducem dupa ei.

— Bo, Bi, Bu, prindeti-ma de mâna, le zic în timp ce coboram spre ei.

Ma apuca de mâini, nu puteam sa-i tin, erau prea grei si strig:

— Looo, ajuta-ma!...

Cu un efort, Lo îi prinde de mâini, facându-le o aterizare mai usoara. S-au rostogolit tripletii de cateva ori, dupa care s-au ridicat, s-au scuturat putin si au vazut ca pot zbura din nou.

— Sa mergem în camera unde sunt închisi marinarii!...

— Aly, dar cum o sa intram?

— Nu stiu! Sa vedem...

Dokomitii se apropie din nou, în timp ce noi coborâm scarile. Vedem ca usa este înclinata, iar pe partea de jos se putea intra. Ne ghemuim un pic si suntem dincolo de ea. Dokomitii vor sa intre si ei. Primul care încearca, îsi lua viteza, se încrunta la noi, da sa intre, dar vedem cum globul de sticla se opreste în usa, iar dokomitul sare prin el, se rostogoleste si ajunge direct în camera unde eram noi.

Marinarii vâsleau de zor, inclusiv capitanul, care mai devreme se credea mare conducator. Dokomitul se apropie de urechea capitanului si îi zice:

— Nu mai are rost sa vâslesti! Viata ta e pierduta; oricum ai sa te îneci!...

Tripletii îsi iau un elan si îl împing pe dokomit. Se loveste de stâlp si cade. Ma apropii de capitan si îi zic:

— Nu fi las, viata e în mâna ta! Nu mai e mult si o sa ajungeti la mal!...

Capitanul, când a auzit, a strigat la marinari, sa vâsleasca cu mai multa putere. În acea clipa, cerculetul meu s-a aprins foarte tare si din el a mai aparut unul, iar cerculetul dokomitului, întins pe jos, a disparut.

— Aly, ai doua cerculete! îmi zice Lo zâmbind.

— Da, acum stiu care este puterea mea...

— Care?! Întreaba Lo.

— Întelepciunea, îi raspund zâmbind.

— Ce putere mai este si asta? întreaba tripletii nedumeriti.

— Fiti atenti! Cred ca pot sa conduc masinaria cu care a venit dokomitul...

— Aly, dar are o gramada de butoane; si cum intri în ea? Nu are nicio usa! îmi zice Lo.

— Nu stiu înca, dar în mine e ceva care îmi zice ca pot sa o conduc. Numai asa putem scapa de celalalt dokomit!

— Stai! Da-te la o parte, ca poate reusim sa spargem sticla si asa poti sa intri în ea, zic tripletii.

— Bo, Bi, Bu, dokomitul a iesit prin ea, fara sa aiba nevoie de o iesire, deci...

Ma apropii de masinarie, pun mâna pe sticla, îmi pare un material umed, dar transparent, hmmm... nu e sticla. Am reusit sa-mi bag mâna, dupa care tot corpul. Ma asez la pupitru si apas cateva butoane. Armele încep sa traga, iar tripletii si Lo încep sa se ascunda.

— Aly! Crezi ca te descurci? Era cât pe ce sa ne frigi..., îmi zice Lo.

Am apasat o gramada de butoane, dar masinaria nu se ridica.

— Poate s-o fi stricat, când a lovit usa! zic tripletii ascunsi dupa stâlpul de lemn.

Îmi aduc aminte ca atunci când nu stiam sa zbor aveam nevoie de un moment de bucurie; dar acum nu era vorba de mine, ci de masinarie. Din spate, dokomitul începe sa traga cu raze rosii în mine. Ma zdruncinau rau, când atingeau globul în care eram. În momentul când m-am întors în spate sa-l vad pe dokomit, masinaria s-a întors si ea, fara ca eu sa fi apasat vreun buton. Atunci, mi-am dat seama ca face exact ce vreau eu. E ca la zbor, trebuie doar sa-mi doresc. Zis si facut.

— Vreau sa ma ridic! zic cu voce tare.

În acea secunda, masinaria se ridica, începe sa zboare... Cum întorceam capul la stânga, o lua la stânga, când îl întorceam la dreapta, o lua la dreapta.

Faina masinarie, îmi zic în gând. Încep sa-l urmaresc pe dokomit, care, de aceasta data, a luat-o la fuga, vazând ca pot controla vehicolul.

Îl vad, e în directia mea, în minte îmi vine gândul ca pot sa trag, dar ceva ma opreste si nu ma pot apropia de buton. În sinea mea, îmi zic: Of, cât de greu poate fi sa apesi un buton? E foarte simplu – întinzi mâna si gata! Gata ce? E ratiunea de a scapa planeta de dokomiti? Si daca moare? Nu sunt de vina eu? Vorbeam în mintea mea, iar gândurile nu-mi dadeau pace, unele îmi zic stai!, altele apasa!

Dokomitul e tot mai sus, pâna când la un moment dat se opreste, nu mai este oxigen, iar acum masinaria lui coboara spre pamânt cu viteza din ce în ce mai mare. Cum eram eu cufundata în gândul meu, nu mi-am dat seama ca tot urc si la un moment dat, o bubuitura ma arunca din masinarie direct în nori. Când ma uit în spate, vad ca m-am ciocnit cu dokomitul, care era si el aruncat putin mai departe. Ne-am privit pentru câteva secunde, dupa care el a fugit, iar eu m-am întors pe corabie, la prietenii mei. De aici, de sus, vad Sparta, vad munti si dealuri, mai jos, asezarile oamenilor, cu animale si pasari, aud pâna si cocosii care cânta, iar pasarile ma întâmpina în zbor, vad oceanul în care se oglindeste culoarea cerului. E totul minunat, dar trebuie sa ma întorc la prietenii mei. Caut cu privirea corabia si o vad, înainta foarte ciudat, aproape paralel cu tarmul. În felul acesta, o sa treaca de Sparta, are nevoie de un cârmaci. În timp ce cobor, observ pe cei doi marinari, care au sarit în apa, ca înoata cu toata puterea, sa ajunga corabia din urma, parca ar fi fost la un concurs de înot, dar acum viata lor depindea de reusita.

În timpul ciocnirii dintre cele doua ambarcatiuni, stâlpul care sustinea una din pânze, a cazut si odata cu el si pânza care acum atârna pe corabie în jos si atingea marea. Ma apropii de pânza, ridic funia de care era legata si o arunc în mare. Marinarii se agata de ea si reusesc sa urce pe corabie. Unul merge la cârma, celalalt ajunge în camera vâslelor, unde toti camarazii vâsleau, având jumatate din corp în apa.

— Ne scufundam! zice capitanul, uitându-se la marinar.

— Ba, nu! Prietenul meu e la cârma si în câteva momente vom fi în port...

— Ba, ce ar fi sa treci tu în locul meu? îi zice capitanul.

— Nu pot, am înghitit atâta apa încât ma simt ca o balena...

Vazând ca situatia este sub control, îmi chem prietenii si mergem în tinuturile Spartei.

— Aly! Ce ai facut cu masinaria? ma întreaba tripletii.

— Ne-am ciocnit, a cazut în mare, oricum cred ca e defecta...

— Stii... ne-ar fi placut si noua sa o conducem un pic..., zic tripletii.

— Poate data viitoare, cine stie? le zic zâmbind.

Era de dimineata tare, soarele rasare usor pe cer, oamenii încep munca la câmp, negustorii îsi duc marfa la piata. Cum colindam zona, auzim o voce:

— Încotro, alkumitilor?

— Cautam sabia dreptatii, zic dintr-o data tripletii...

— Stati! Nu va grabiti sa raspundeti! le zic eu.

În fata noastra vedem un om cu o îmbracamite neagra, legata cu o sfoara la brâu si fata acoperita de o gluga. Nu stiam cine este, avea niste cizme ciudate, care nu prea se potriveau la tinuta sa.

— Cine esti? îl întreb.

— Sunt neînsemnat, sunt un om obisnuit ce are puterea sa vada alkumiti...

— Si chiar poti sa ne vezi? zic tripletii în timp ce se miscau dintr-un loc în altul.

Capul omului urmarea miscarile tripletilor.

— Chiar ne vede! zice Lo.

— Dar de ce nu îti arati fata? îl întreb eu.

— Sunt urât, oamenii ma considera foarte hidos, din acest motiv umblu tot timpul cu gluga pe cap. Nu doresc sa sperii pe nimeni...

— Ai familie? îl întreb.

— Da, eu sunt troian si am venit în Sparta, sa-mi caut fiicele, au fost rapite.

Hmmm... parca semana cu povestea noastra, cu siguranta omul acesta stie mai multe. Simteam ca ceva nu este în regula si nu stiam ce. Lo se uita la mine si îmi zice:

— Hai sa-l ajutam!

— Daca ma ajutati, o sa va zic cum puteti sa puneti mâna pe sabia dreptatii...

— Dar de unde sti tu? îl întreb eu.

— Au mai trecut si alti alkumiti, care cautau aceeasi sabie, dar nu au vrut sa ma ajute, asa ca nu le-am spus nimic...

— Si cum te putem ajuta?

— Pai, este simplu, având în vedere puterile voastre...

— Vezi si puterile noastre? îl întreb de data aceasta foarte mirata.

— Da, vad ca cei trei, care nu mai au astâmpar, pot sa vindece; iar fata, care e lânga tine are puterea iubirii, iar tu... mai trebuie sa cresti...

— Bine, filozofule! zii mai departe...

— În aceasta misiune este nevoie doar de Lo, dar daca vreti sa o însotiti, nu am nimic împotriva...

— De ce Lo? întreb eu.

— Pentru ca ea are darul iubirii, iar eu de acest lucru am nevoie...

— Aha, deci sa înteleg ca vrei sa fii si tu iubit de cineva, chiar daca esti urât?

— Nu eu am nevoie de iubire, ci printesa Persiei, care va sosi astazi în Sparta.

— Si ce treaba are printesa cu Sparta?

— Trebuie sa se îndragosteasca de Menelaos, regele Spartei...

— Dar regele o vrea pe Elena, cea de pe corabie, zic tripletii.

— Ce corabie? întreaba foarte interesat omul în negru.

— Vorbeau la figurat, ziceau ca e vorba de corabia vietii, stii tu... îi zic eu în timp ce le faceam semn tripletilor sa taca.

— Hm... bine, de data aceasta va cred!...

— Si cum îti recapeti fetele din toata povestea asta?

— Pai, simplu, Menelaos, odata îndragostit, o sa-i faca multe cadouri printesei. O sa-i dea lazi cu aur, covoare scumpe si multi sclavi, printre care si fetele mele. Odata ce au iesit din turnul în care sunt închise, îmi va fi mai usor. Treaba voastra, adica a lui Lo, e sa faca magia, de restul ma ocup eu...

Lo era trista, pentru ca nu stia daca este bine sa faca acest lucru, dar pâna la urma, daca e vorba de iubire, nu poate fi un lucru rau... Fara sabia dreptatii, nu aveam nicio sansa în fata marelui Kan Dokomitul.

— Bine, ma voi duce, zice Lo.

— Venim si noi, zic tripletii topaind de bucurie.

Lo ma priveste lung si asteapta raspunsul meu.

— Da, Lo, am sa te însotesc oriunde mergi...

Bucurosi, am plecat în port, sa asteptam corabia persana. Între timp, ajunge si corabia capitanului aproape de port. Jumatate este în apa. Toti marinarii sar din corabie si înoata la mal. Erau buimaciti de ce li s-a întâmplat. Când ajung la mal, sunt întrebati de oameni unde este capitanul, trebuia sa le aduca marfa si acum ia-l de unde nu-i. Pe cine puteau trage la raspundere? Corabia se scufunda sub ochii lor, iar ei încep sa gesticuleze, sa arate cu mâinile ca aceea este marfa lor si acum e pe fundul marii. Cum ne plimbam pe plaja, Lo îl vede pe capitan, care e adus de apa spre tarm.

— Uite-l si pe omul îmbracat în negru! zic tripletii.

Ne ascundem si urmarim ce se întâmpla. Este omul caruia i-am promis ajutorul, iar acum îl asteapta pe capitan. Cu siguranta vrea sa afle de Elena.Valurile îl aduc la mal pe capitan, omul în negru îl ridica, îi pune o întrebare, îl zdruncina un pic, dupa care îl lasa sa cada pe nisip.

— Oare ce l-o fi întrebat? zic tripletii.

— Nu stiu, Bo, Bi, Bu, trebuie sa aflam. Dar cum? zic eu.

Omul îmbracat în negru a plecat, lasând pe nisip doar urme de pasi. Ne apropiem de capitan si vedem ca diamantul ce-l avea Lo la manusa lumineaza din ce în ce mai puternic.

— Se întâmpla ceva, zice Lo.

Se uita la capitan si zice:

— Daca nu îl ajutam, o sa moara, a înghitit multa apa...

Tripletii se apropie de el si îl ating. Nu se întâmpla nimic, capitanul încerca sa respire, dar nu reusea. Statea întins pe spate cu ochii închisi. Degetele de la mâini si picioare începeau sa se învineteasca.

— Trebuie sa chemam pe cineva! Zic eu.

În acea secunda, am zburat spre cei care-si asteptau marfa în port si am strigat:

— Capitanul de pe corabie este la mal si, daca nu va duceti repede la el, o sa moara.

Unul din ei îsi întoarce capul si îl vede pe capitan cazut pe plaja. Striga la ceilalti:

— Uitati, acolo e capitanul!

Au fugit cu totii, primul care a ajuns si-a încrucisat mâinile si s-a apasat de câteva ori pe pieptul capitanului. Acesta a tusit, scotând apa din plamâni.

Tripletii au amutit, când au vazut ca oamenii au reusit sa faca ceva ce ei nu au putut. Unul din cele doua cerculete, care-i înconjura, cel care era mai subtire, a disparut. S-au întristat si s-au îndepartat un pic de noi.

Capitanul s-a ridicat cu ajutorul oamenilor, dar a trebuit sa dea socoteala pentru marfa pierduta.

Ma apropii de tripleti si le zic:

— Nu va întristati, ca o sa aveti un alt cerculet mai frumos si mai stalucitor!

— Nu... nu credem ca mai atingem vreodata pe cineva...

— Sa nu spuneti asta, trebuie sa vindecati oamenii!

— Dar uite... cum am încercat... am pierdut un cerculet si poate asa îl vom pierde si pe acesta, zic tripletii în timp ce îl ating.

Le era atât de drag, le placea cum mâna trecea prin cerculetul albastru si acum se simteau mai slabi.

— Puterea este în noi, asa ne spunea Ru, trebuie sa credem în asta! zice Lo, prinzându-i de mâna.

— Dar oamenii aceia nu au avut vreun cerculet sau vreo putere speciala, zic tripletii.

— Bo, Bi, Bu, si eu am vazut cum Paris a sarutat-o pe Elena, fara ca eu sa-i fi atins macar un pic. Este ceva magic si în lumea lor!..., zice Lo.

— Da, Lo, ai dreptate, zic tripletii schitând un mic zâmbet.

Un ropot de cai si o multime de soldati ne fac sa ne întoarcem privirea. E oastea spartana, ce vine în întâmpinarea corabiei persane. Un nor de praf se ridica, aproape ca nu mai vedeai nimic. Doar când calaretii au trecut, se puteau distinge spartanii înarmati cu scuturi si coifuri de fier. Toti marsaluiau spre port. În fruntea lor era un comandant cu armura de fier si purta o mantie rosie.

— Uite corabiile! îmi face semn Lo.

Erau sapte corabii, cea din mijloc e cea mai mare si cred ca aceea este corabia printesei.

Într-adevar era cea mai împodobita si mai sofisticata ambarcatiune, avea o gramada de vâsle. Cum se apropie, vedem ca printesa statea pe un tron si privea Sparta. Lo încearca sa se apropie.

— Stai un pic! Ai rabdare sa se întâlneasca cu regele Spartei..., zic eu.

— Da, Aly, trebuie sa asteptam sa coboare din corabie... zice Lo.

— Sa nu o atingi pe buze, pâna nu îl vede pe Menelaos.

— Mai bine zis sa-ti tii mâinile acasa! zic tripletii râzând.

O punte de lemn face legatura dintre corabie si tarm, iar pritesa Persiei coboara impresionata de multimea de flori, ce-i sunt asternute la picioare. Capitanul spartan face o plecaciune si zice:

— Buna ziua! Regele Spartei va asteapta la palat; eu trebuie sa va însotesc.

Din corabie mai coboara scutierii printesei, care se aduna în jurul ei. Acestia aseaza tronul, în care printesa se face comod. Doi soldati persani prind mânerele din fata ale tronului, alti doi pe cele din spate si îl ridica. Patru soldati puternici o tineau pe printesa si nicicare nu avea curajul sa o privesca. Fata îi era acoperita de un voal, ce se împletea cu pânza de matase fina ce-i acoperea trupul. E o rochie de un albastru închis, cusuta cu fire de aur.

— Lo, nu poti sa-i atingi buzele, doar daca îsi va lua voalul de pe fata...

— Aly, ne ocupam noi de asta, zic tripletii zburând pâna în fata printesei.

— Stati, nu acum, veniti înapoi! zic eu.

— Dar vrem sa o vedem, nu poate sa se ascunda dupa aceasta pânza toata ziua...

Îi vad pe tripleti ca prind voalul si zic:

— Cioc, cioc, cine e aici?

Printesa se întoarce brusc în spate, nu-i vede decât pe cei care o însoteau. Cele doua însotitoare de lânga ea o întreaba:

— S-a întâmplat ceva?

— Nu! raspunse privind atenta multimea din jur.

În acest timp, zbor cu Lo si îi prindem de picioare pe tripleti.

— Opriti-va! strig la ei.

Cum tot trag de ei, voalul printesei se tinea strâns de mâinile tripletilor, care nu vroiau sa-i dea drumul. Asa se face ca în acel moment voalul de pe fata îsi ia zborul odata cu noi toti.

— Dati-i drumul! le zic tripletilor.

— Voalul e al nostru!...

Soldatii priveau cum voalul se ridica tot mai sus si credeau ca poate vântul a facut asta.

Imediat, o slujitoare îi acopera capul cu un alt voal. Nu am putut sa vad decât un chip ciocolatiu, cu ochii mari, parea o copila.

Tripletii se opresc si îsi dau seama ca nu pot pastra voalul, apoi îi dau drumul. Acesta coboara lin, plutind pe caldul val de vânt. Cum aluneca, ajunge în mâna omului îmbracat în negru, ce îl ascunde repede în haina sa.

— Trebuie sa stam lânga printesa, zice Lo.

Ne punem în jurul ei si le fac semne tripletilor sa nu mai faca vreo prostie. În mintea lor îsi doreau sa vada chipul printesei, era ceva ce-i atragea. Asa ca se apropie de slujitoare si îi zic:

— Îmi este sete!

Slujitoarea apuca ulciorul cu apa, umple un pahar si-l întinde printesei. Printesa se uita la femeia ce sta cu bratul întins si zice:

— O, multumesc, chiar îmi era sete!...

Îsi ridica un pic voalul, duce paharul la gura.

— Ce buze frumoase, zic tripletii.

— A! Nu, nu se poate! zic eu.

— Ce e, Aly? ma întreaba Lo.

— Ai atins cumva din greseala buzele tripletilor? întreb eu.

— Nu, cum sa fac asa ceva? zice Lo si începe sa râda.

— Lo, nu e de râs, cred ca avem o problema...

Tripletii, nemultumiti ca nu vad tot chipul, ridica mai mult voalul printesei. Ochii negrii, gurita mica, bujorii din obraji, îi înnebunesc pe tripleti. Se învârt de fericire, zboara de bucurie, cânta, topaie, chiar încercau sa ma invite la dans. E melodia inimii, ce vrea sa asculte vorbele dulci ale printesei.

Cum tot se învârteau pe lânga noi, îi prind de mâna si le zic:

— Potoliti-va, asa ceva nu se poate întâmpla!...

— De ce nu? Noua ne place mult printesa!

— Of, Bo, Bi, Bu, si ea de ce parere este?

— Nu stim, dar o sa stam lânga ea, îi vom aduce flori, îi vom pieptana parul si îi vom zice în fiecare zi ca este frumoasa.

— Puteti sa-mi ziceti mie, ca nu ma supar, zice Lo.

— Lo, draga, trebuie sa grabesti momentul, ca sa nu se întâmple vreo nenorocire, zic eu.

— Sa nu cumva sa o faci pe printesa sa se îndragosteasca de rege! zic tripletii un pic încruntati.

— De ce nu? Pot sa o fac acum sa se îndragosteasca de capitanul soldatilor, apoi de soldatul acela, dupa aceea de celalalt...

— O nu, nu; te rugam, nu face asta!...

— Bo, Bi, Bu, voi nu vedeti ca Lo glumeste? zic eu.

— Aly, Lo, va rugam mai amânati un pic momentul!

— Bine, pâna la palat este printesa voastra...

Atât le-a trebuit tripletilor sa auda. Nu mai aveau stare, au zburat dintr-o data la dreapta.

— Stati! Opriti-va! tip la ei.

— Aly, ne întoarcem imediat! raspund tripletii.

— Unde s-au dus? întreaba Lo.

— Nu stiu, dar poate ca în felul acesta o sa ne fie mai usor, îi raspund lui Lo.

Drumul pâna la palat este lung, iar de-o parte si de alta e plin de oameni. Nu vezi un asa eveniment în fiecare zi, asa ca s-au adunat cu mic cu mare sa o vada pe printesa. Dintr-o data îi vad pe tripleti carând un buchet imens de flori. Iau câte o floare si o arunca spre printesa. Aceasta vede cum din multime se arunca în ea cu flori si zice:

— Ce mult se bucura oamenii acestia ca ma vad!...

— Nu se poate, zic tripletii, ea chiar nu stie cine i-a oferit flori...

Arunca restul de flori, ce le aveau în mâini si se apropie de cel care tinea unul din mânerele tronului. Începe sa îl gâdile sub brat.

— Râzi, acum râzi!

Nu se putea abtine bietul slujitor, ca începe sa râda în hohote si, cum râdea, tronul printesei tremura, nu mai era stabil. Cum râsul este molipsitor, si cel care era lânga el a început sa râda. Acum tronul se scutura mai tare. Printesa porunci sa se opreasca.

— Din râs, sau din mers? zic slujitorii, în timp ce se tineau cu mâinile de stomac. Nu mai puteau tine tronul, asa ca l-au pus pe pamânt si râdeau în hohote. Printesa îi privea si nu întelegea ce s-a întâmplat.

— Îmi puteti spune ce ati gasit de râs? întreaba printesa.

— Noi te iubim! zic tripletii în cor.

— Care din voi ma iubeste?! zice printesa mirata, uitându-se la slujitorii ei.

— Noi nu am zis nimic, printesa, iertare! zic slujitorii fara a mai râde un pic.

— Daca ne vom opri iar din cauza voastra, o sa fie rau de capul vostru!...

— Nu printesa, nu ne vom mai opri, de-ar fi sa mergem pâna la Marea Moarta, îi raspund slujitorii.

Si-au pus din nou mâinile pe tron, l-au ridicat si au pornit la drum.

—Nu e deloc bine! zic tripletii.

Zboara pâna la urechea calului, pe care statea capitanul spartanilor, si zic:

— Dii, calutu`, diiii!...

Calul a pornit-o la fuga; iar capitanul, care pâna atunci mustra multimea pe un ton autoritar, de parca era însusi regele, acum încearca sa traga de funii, calul nu se opreste, mai tare alearga. Tripletii, vazând ca au facut o prostie, se apropie de cal si îi zic:

— Stai!

În clipa aceea, calul se opreste brusc, iar capitanul zboara într-o capita cu fân. Se ridica, mantaua rosie era plina de paie, se scutura, mai scuipa si ce-a luat în gura si se repede la cal, zicând:

— Ce mi-ai facut, mârtoago?

Da sa loveasca animalul.

— Iarta-ne! zic tripletii, vazând ce are sa se întâmple.

Când a vazut capitanul ca are un cal care vorbeste, a luat-o la fuga spre palat. Printesa nu mai era sigura ca doreste sa-l întâlneasca pe rege...

— Opriti-va! zice printesa oamenilor sai. Nu merg la palat, doar daca regele vine personal aici, altfel ma întorc.Tinutul acesta, unde am ajuns, este straniu.

Coloana s-a oprit, câtiva spartani au plecat spre palat, sa-l anunte pe rege.

Tripletii s-au bucurat ca printesa nu este lânga rege, asa ca pot sta aproape de ea.

— Bo, Bi, Bu, nu întelegeti ca nu sunteti oameni, nu are cum sa va iubeasca?! zice Lo.

Suparati, zboara atât de tare, ca nu le-am mai prins urma. Au plecat, nestiind ce e în capul lor. Îmi doresc sa nu faca vreo prostie, aveam nevoie de ei, sunt prietenii mei.

— Lo, ce e cu Bo, Bi, Bu? întreb eu.

— Nu stiu, dar starea lor ma îngrijoreaza, raspunde Lo.

Dupa ceva timp, o armata de spartani calare, în frunte cu regele, ajunge în fata printesei. Multimea, care astepta sa vada ce se întâmpla, zicea:

— Uite! Este chiar regele!...

— Sa traiesti, Menelaos! strigau oamenii.

Era un om pe care nu aveai curajul sa-l privesti în ochi, si iscusit la vorbe. Purta o coroana împarateasca si haine împaratesti. Descaleca si vine în fata printesei.

— Buna ziua, domnita! Bine ai venit în Sparta!

Aceasta îsi ridica privirea si zice:

— Buna, am avut o zi grea, doresc sa ma odihnesc...

— Este pregatita o camera la palat, cum ajungeti, este a dumitale.

Regele încaleca pe cal si porunci oamenilor sa porneasca spre palat.

Ne uitam în stânga si în dreapta, sa-i vedem pe tripleti, dar nu-s, în fata apar porti de fier, iar deasupra...

— Aly, dokomitii! îmi spune Lo în soapta.

Erau doi dokomiti, ce stateau la intrarea în palat.

— Pe unde intram? o întreb pe Lo.

— Nu stiu, hai sa ne ascundem!...

O lasam pe printesa sa intre în palat, iar noi ne ascundem, intrând în vale, zburând printre copaci, pâna ajungem într-un satuc. Copiii se jucau, râdeau, alergau, era mare veselie. Mi-am amintit, când ne jucam si noi, prin iarba verde, cum fugeam în bratele mamicii mele; îmi este tare dor de zâmbetul ei, de fratii mei si de tot ce a fost cândva. În departare se vad niste copii, care se ascund de noi.

— Lo, ai vazut?

— Da, e cineva care ne-a vazut! Sa mergem sa vorbim cu ei!...

Cum ne apropiem, acestia se ascund dupa o casa. Lo zboara într-o parte, eu în cealalta si, ca într-un joc, le zic:

— V-am prins! încercând sa zâmbesc.

Dar, spre surprinderea mea, copiii, erau tripletii.

— Bo, Bi, Bu, ce s-a întâmplat?

Ochii le erau în pamânt, nu ziceau nimic.

— Ce s-a întâmplat cu puterea voastra? zice Lo.

— Noi... noi... am ascultat de omul în negru... spun tripletii.

— Cum s-a întâmplat? întreb eu.

Încep prin a ne povesti cum au ajuns în sat suparati, ca nu pot fi vazuti de printesa. L-au întâlnit pe omul îmbracat în negru si i-au povestit cum printesa nu se putea îndragosti de ei, iar el le-a zis ca acest lucru este posibil, daca îsi vor pierde puterea. Le-a zis ca daca vor privi un bolnav, vor sta lânga el si nu-l vor atinge, vor deveni oameni.

— Ati facut voi asta? întreaba Lo suparata.

— Mda..., dar noi am crezut ca în felul acesta printesa o sa ne vada. Acum toata lumea ne vede, suntem la fel ca ceilalti. Iar mai mult, acum ne este foame, simtim frigul; iar teama ca putem sfârsi taiati de sabie, ne sperie cel mai tare.

— Sa înteleg ca acum puteti fi vazuti de oameni si ca simtiti ca ei?! zic eu.

— Da, cred ca da... spun tripletii.

— Hai sa facem o proba, sa ne convingem...

— Ce vrei sa facem?

— Mergeti la copiii aceia care alearga si rugati-i sa se joace cu voi.

Tripletii fugeau spre copii, nu puteau sa zboare, nu mai aveau niciun cerculet albastru. S-au apropiat de ei cu teama, ca nu au mai luat pe niciun copil de mâna. Am fost surprinse, sa vedem cum au fost luati de mâna si se învârteau împreuna. Spre seara, copiii s-au dus la casele lor. Tripletii se tineau de burta, zicând:

— Ne este foame!

— Pai, si ce papa copiii în general? îi întreb eu.

— Aly, maestrul nostru mânca varza, îmi raspunde Lo.

— Varza, da, varza, poate este buna... zic tripletii.

Lo fuge în gradina unui taran si aduce repede o varza. Tripletii, cum o vad încep sa manânce frunzele.

— Ueh... nu e buna, zic tripletii în timp ce scuipa frunzele din gura.

— Pai, ce vreti sa mâncati? îi întreb eu.

— Nu stim ce e bun sau ce e rau!... raspund acestia.

Un miros de mâncare bine pregatita ajuge la nasul tripletilor.

— Asta vrem sa mâncam! zic ei pofticiosi.

Pornesc pe urma mirosului toti trei, noi dupa ei. Ne oprim lânga o casa, iar tripletii îsi proptesc nasul în usa. Cum vorbeau cu voce tare, cei din casa i-au auzit, le-au deschis usa si au picat toti trei pe burta.

— Ce e cu voi? zice barbatul ce le-a deschis usa.

— Noi..., nimic... si se holbeaza la oala cu mâncare.

— Hai, poftiti înauntru, sigur va este foame!...

Atât le-a trebuit tripletilor si au fugit repede la masa.

Sotia barbatului, le-a umplut farfuriile cu mâncare. Mâncau cu asa o pofta..., ca si alkumit de erai tot ti se facea foame.

Dupa ce au terminat de mâncat, femeia îi întreaba:

— Cine sunteti voi?

— Alkumiti, zic cei trei zâmbind.

— Asa va cheama?

— Pe mine ma cheama Bo, Bi, Bu...

— Ce nume sunt acestea?

— Nume de alkumiti...

— Si de unde veniti?

Se uita unul la altul, dupa care ne privesc pe noi si ne întreaba:

— Aly, de unde venim?

— Cine este Aly, întreaba femeia, privind pe tripletii ce se uitau în sus.

— Aly si Lo sunt prietenele noastre, sunt tot alkumiti.

Întrebarea tripletilor m-a pus pe gânduri.Nu stiam decât ca am pornit din sud, iar acum mergem spre nord.

— Din tinutul alkumitilor, zic tripletii uitându-se la femeie.

— Ati fugit de acasa?

— Parintii nostri au fost rapiti de dokomiti.

— Nu am auzit de dokomiti, dar cu siguranta sunt oameni rai. În seara acesta puteti dormi aici!...

Tripletii s-au bucurat ca nu dorm afara.

Dimineata, i-am trezit pe tripleti, care erau foarte somnorosi.

— Bo, Bi, Bu, treziti-va!

S-au întors cu spatele, si-au pus patura pe cap, zicând:

— Mai vrem sa dormim un pic!...

Lo îl prinde pe Bo de nas, îl misca un pic si spune:

— Bo, trezeste-te!

Cu greu Bo coboara din pat, iar Bi si Bu înca mai dormeau. De obicei, când se trezea unul, se trezeau toti.

— Haideti, ca trebuie sa ajungem în Atena!... zic eu.

— Aly, dar nu mai mergem la palat? întreba Lo.

— Nu, pentru ca nu mai am încredere în propunerea omului îmbracat în negru.

— Dar noi vrem sa ramânem aici, zic Bi si Bu somnorosi.

— Voi nu vreti sa va recapatati puterea? îi întreb eu.

— Ne place sa fim vazuti de oameni, sa învatam de la ei, iar mâncarea este foarte buna!

— Bo, vrei sa ramâi si tu?

— Eu... nu stiu ce sa fac. Îmi este draga printesa, dar si voi îmi sunteti drage...

— Pai, vii cu noi? zice Lo zâmbind.

— Dar eu nu pot zbura, nu mai am nicio putere, o sa fiu o povara în plus.

— Nu spune asta, o sa te ajutam noi sa zbori!...

Bo se uita spre fratii lui si le zice:

— Veti fi fratii mei, orice s-ar întâmpla. Ramâneti cu bine!

S-au îmbratisat câteva minute, dupa care Bu zice:

— Daca ai sa-i întâlesti pe tata sau pe mama, sa le zici ca suntem bine si sa nu se supere pe noi.

— Nu au cum sa se supere, pentru ca va iubesc!...

Am plecat toti trei, luându-l pe Bo în zbor. Era pentru prima data, când simteam ca o parte din noi a ramas acolo jos. Doar timpul va vindeca durerea din sufletul nostru. Nu ne-am înaltat bine, ca auzim o femeie ce zbiera atât de tare:

— A murit, a murit printesa Persiei!...

— Cum? Lasati-ma jos! zice Bo.

S-a apropiat de femeie si zice:

— Ce s-a întâmplat? Cum a murit?

— A fost muscata de un sarpe...

— Vreau sa mergem la palat! zice Bo, uitându-se la noi.

Ni se parea groaznic ce s-a întâmplat, doream sa ajungem cât mai repede la palat.

Un copil l-a vazut pe Bo cum era plimbat în zbor, se apropie si îl trage de haina zicându-i:

— Vreau si eu sa zbor! Ia-ma cu tine!

Bo se uita la micut si zice:

— Eu... nu... nu pot sa zbor!...

Nu mai puteam sa-l luam în zbor pe Bo, deoarece putea fi vazut si atunci ar fi avut de suferit.

— Bo, va trebui sa mergi pe picioarele tale!... îi zic eu.

— Da, o sa merg!

A început Bo sa alerge spre palat, dar dealul din fata este lung si Bo, cum e grasut, oboseste repede:

— Am obosit, îmi simt picioarele cum tremura, nu stiu ce este cu ele!... zice Bo.

— Bo, odihneste-te un pic, întinde-te pe iarba!

— Aly, îmi vreau puterea înapoi; si asta cât mai repede!

— Vreau sa îti mai zic ceva ce nu ti-am spus.

— Ce e?

— Sunt doi dokomiti la intrarea în palat.

— O sa intram prin spate, zburam, gasim o fereastra deschisa si intram! zice Bo.

— Da, ar fi simplu, numai ca dokomitii se plimba în jurul castelului, zic eu.

— O sa merg doar eu la castel, nu-si vor da seama ca sunt alkumit. Îmi pun câteva frunze de porumb pe cap, iau hainele sperietorii de ciori si sigur nu ma vor recunoaste.

— Poate ca de dokomiti o sa scapi, dar ce faci cu oamenii care pazesc intrarea, pe ei cum o sa-i pacalesti?

— Da, la asta nu m-am gândit.

— Eu zic sa ne ascunzi în haina ta si, cum trecem de dokomiti, te vom ajuta noi sa scapi de strajeri, zice Lo convinsa de planul sau.

— Lo, nu ne putem ascunde de dokomiti la nesfârsit, parerea mea este sa ne luptam cu ei.

— Si cum propui sa te lupti? Le zici ca tu esti Aly cea puternica si ei, de frica, o iau la fuga?

— Nu, dar trebuie sa gasim o solutie! Ultima oara când am vazut un dokomit a fost pe corabie si acesta si-a pierdut puterea, atunci când capitanul încerca sa-si salveze viata.

— Asa, si?!?

— Îl vom pune pe Bo sa se faca bolnav rau, de abia sa se tina pe picioare... zic eu.

— Dar dokomitii nu-si vor pierde puterea, pentru ca e doar un joc.

— Da, Lo, numai ca pâna o sa-si dea ei seama, noi o sa fim înauntru.

— Si eu ce trebuie sa zic? întreaba Bo.

— Tu ai sa te vaiti cât poti de mult...

— Adica?!

În acel moment, Lo zboara în sus si se întoarce cu putere, calcând piciorul lui Bo.

— Au, au, ma doare piciorul!...

— E, cam asta trebuie sa spui!

— Mai, dar chiar ma doare!

— Face parte din plan, trebuie sa faci un mic sacrificiu pentru printesa...

— Bine, auci...

Stiind ce trebuie sa faca, a luat-o spre palat, schiopatând din când în când si zicea:

— Au, ma doare tare piciorul, nu mai pot!...

Noi stateam ascunse dupa copaci si îi asteptam pe dokomiti sa vina la Bo. Cum tot asteptam, vedem ca de sus, de la palat, cei doi dokomiti vin la Bo si vorbesc ceva cu el.

— Sper sa nu-i cada frunzele de porumb de pe cap! zic eu.

— Si eu sper sa nu-si dea seama de unde sunt hainele, zice Lo zâmbind.

— Acum e momentul sa intram în palat, îi zic lui Lo.

Ne strecuram printre copaci, zburam pe lânga crengi, vedem portile palatului, gata, am ajuns. Aici, la intrarea în palat, stateau doi strajeri înarmati cu sulite. Îl vedem pe Bo ca se îndreapta spre noi.

— Lo, uite-l pe Bo, a reusit sa-i pacaleasca pe dokomiti...

— Aly, ma duc la strajeri, sa le zic ceva, ca sa plece.

O vad pe Lo ca se apropie de urechea lor si le zice cu voce tare:

— Împaratul are nevoie de voi urgent, mergeti la el!

Acestia se uita unul la altul si zic:

— Tu ai auzit cumva ceva?

— Am auzit parca ceva...

Lo, enervata ca nu s-au miscat înca de acolo, iar Bo este tot mai aproape, începe sa tipe la ei:

— Fugiti la împarat, acuuuuum!...

Strajerii, convinsi ca au fost chemati de împarat, s-au dus la el.

— În sfârsit suntem înauntru! zice Bo.

— Da, Bo, trebuie sa te ascunzi dupa vasul acela cu flori.

— Ma duc sa o caut pe printesa, zice Lo.

— Stai, ca vin cu tine!...

— Sa nu ma uitati aici, zâmbeste Bo.

Palatul avea o încapere uriasa, e sala de primire, unde în fata se afla tronul împodobit cu sculpturi din aur; pe jos este un covor lung, ce duce pâna la tron. Pe scari, în sus, erau legate alte încaperi mai mici. Cum urcam pe scari, vedem si strajerii, care aveau câteva semne de palme pe fata, iar acum coborau la postul lor. Controlam mai multe camere, deschizând usor fiecare usa.

— Aici nu e!...

— Nici aici, îmi zice Lo.

Ma apropii de o usa de lemn, ce avea sculptat simbolul coroanei.

— Aici trebuie sa fie, îmi zic eu.

Deschid încet usa si o vad pe printesa întinsa pe pat. Intram si ramânem speriati de starea printesei...

— Nu a murit! îmi zice Lo.

— Da, du-te repede dupa Bo!

Ma uitam cum printesa suferea îngrozitor, apele-i curgeau pe tot corpul, era atât de frumoasa, nu trebuie sa moara. Usa se deschide puternic la perete, iar Bo vine la printesa. O priveste si zice:

— Daca o ating cu mâinile, se va face bine?

— Nu stiu, dar trebuie sa încerci...

Bo atinge mâna printesei, luându-i palma în mâna. Nu se întâmpla nicio magie. Se aud niste pasi...

— Bo, trebuie sa faci ceva, doua femei se apropie! zice Lo, care era în pragul usii.

Bo, speriat ca va fi prins, si poate omorât de împarat, nu se gândeste decât la un singur lucru, sa o sarute. Buzele lui Bo ating usor obrazul printesei, o lumina albastra strabate corpul printesei, din cap pâna în picioare. Printesa deschide ochii, îl vede pe Bo, iar acesta încet dispare.

— Bo, ti-ai recapatat puterea! zic eu.

— Da! Si cerculetul albastru! zice Lo.

Ei înca se priveau, doar printesa îl cauta cu privirea, Bo a întepenit, nu stia ce sa mai faca. L-am luat de mâna pe Bo si i-am zis:

— Hai, sa mergem!...

— Dar... as vrea sa mai ramân putin.

Vedem cum cele doua femei ajunse în camera erau uluite si tipau:

— Zeii au facut asta, slava zeilor! Printesa traieste!...

Cu greu am parasit camera, gândindu-ne la ce a fost acolo. Iar pentru noi, Bo este un adevarat erou. Numai el stie ce e acum în sufletul lui, iar într-o zi va gasi pe cineva de care se poate îndragosti. Încarcat cu putere, Bo ne zice ca se poate lupta cu orice dokomit. Am deschis usa palatului, iar cei doi dokomiti, când l-a vazut pe Bo cât de furios este, au luat-o la fuga zicând:

— Ti-am zis eu ca e alkumit, dar nu ai vrut sa ma crezi!...

— Si eu ti-am zis acelasi lucru...

Bucurosi, ca am scapat de ei, ne pregatim calatoria noastra spre Atena. Însa, cum am iesit din palat, pe carare ne iese în cale omul îmbracat în negru, care spune:

— Eu cred ca aveam o întelegere!...

— Am avut! Acum te descurci singur, e problema ta! îi raspunde Lo.

— Serios

?!...

Îsi da gluga neagra jos, descoperindu-si fata. Avea un chip cunoscut.

— Ares, deci tu erai!?! zic eu.

— Zeul razboiului? întreba Lo mirata.

— Da, e chiar el, vroia sa ne implice într-un joc murdar...

— Acum, ca nu m-ati ascultat, va voi distruge! zice zeul furios.

— Nu distrugi pe nimeni! zice o voce de femeie.

În acea clipa, dintr-o scânteie, apare un corp de zeita.

— Afrodita!!!!!!! zic eu mirata.

Zeii au început sa se certe; Afrodita ne lua apararea, spunând ca dragostea dintre noi ne face sa fim împreuna, Ares o contrazicea, spunându-i ca dorinta de supravietuire ne tine împreuna. Noi ne întorceam capul dupa cum vorbeau ei si încercam tiptil sa iesim din mijlocul lor. Am auzit, la un moment dat, ca ei ajung la o învoiala, iar noi suntem subiectul principal.

— Am hotarât sa va trimitem departe si sa vedem cum veti reusi fara magie sa fiti din nou împreuna, zice Ares.

— Mai bine...

Nu am apucat sa termin ce am avut de spus ca zeul ne-a trimis pe o insula de gheata. Aici era un frig de-ti dârdâiau toate oasele.

— Ma scuzati, eu nu vreau sa dansez, picioarele mi-au luat-o razna, de aceea tremur în halul acesta, zice Bo.

— Stai li... ni... stit, ca noua ne clantane dintii în gura de frig... zic eu.

Cum nu eram destul de îmbracati, simteam frigul pâna la oase.

— Daca mai stam mult pe aici, o sa ajungem ca pomul acela, îmi zice Lo, în timp ce îmi arata un pom îmbracat în alb de sus pâna jos.

— Stiti ceva? Eu am sa plec!... spune Bo.

Bo îsi ia viteza si încearca sa zboare, dar dupa câtiva pasi aluneca si-si da cu nasul de gheata. Cum nasul lui rosu si cald atinge gheata, se lipeste.

— Auci, mi-a înghetat nasul!...

Începem sa-l tragem de mâini, dar sub nici un fel nu se dezlipeste, iar nasul îi ramâne înghetat.

— Nu ma lasati aici! Ajutati-ma; face-ti ceva!

— Ce sa mai facem? Am încercat cu toate puterile sa-ti scoatem nasul din gheata, dar nu reusim, parca a întepenit acolo...

— Hai, Aly, sa cautam ajutoare! spune Lo.

— Va rog, nu ma lasati singur! Daca da de mine vreun dokomit, cum o sa pot riposta? zice Bo.

— Nu stiu, începi sa tipi la el, dar ai grija sa nu scoti limba prea tare, ca sa nu înghete si ea..., zic eu.

— Bine ca voua va arde de glume...

— O sa urcam dealul acela si o sa vedem daca ne poate ajuta cineva, zic eu.

Lo începe sa urce, eu ma sprijin de ea, iar când ajungem aproape sus, o aud:

— Aly, ai grija! O... o... o... Pazea!

Lo a alunecat peste mine si împreuna coborâm cu viteza, pâna ne-am oprit în spatele lui Bo, care atunci s-a rostogolit si si-a scos nasul din gheata. Îsi mângâia nasul si se tinea cu mâna de el, zicând:

— O nasucul meu drag!

— Bine, hai ca trebuie sa urcam cumva dealul acesta!

— Si daca o sa-mi dau iar cu nasul de gheata? Nu, multumesc! Mergeti voi, eu astept aici...

Curajosul Bo se comporta diferit de când nu mai are putere, poate cu totii ne simtim ciudat, stiind ca mai dinainte zburam, iar acum de abia ne miscam.

— Bine, Bo, daca tu vrei sa ramai singur, e treaba ta, dar sa stii ca avem nevoie de tine.

— Aly! Chiar... aveti nevoie de mine

?

— Desigur! Trebuie sa urcam dealul acesta împreuna!...

Dupa ce încapatânatul Bo s-a convins, am urcat încet dealul. Cum am ajuns sus, vedem ca la poalele dealului e soare, iar valea e plina de iarba, pe care stau câteva animale, dar aici sus este gheata. Într-adevar foarte ciudat!

— Cum e posibil sa fie doua anotimpuri în acelsi timp?! întreaba Lo mirata.

— Nu stiu, e magnific! zic eu.

— Da, sa mergem! zice Bo.

Cum ajung în lumina, simt caldura soarelui, este asa de bine, e atât de placut! Cum calcam, simteam iarba ca ma gâdila în talpa. O multime de fluturi vin în calea noastra si zic:

— Alkumitii, au sosit alkumitii!

— Cine sunteti voi?

Dupa ce îi întreb, ma privesc, dupa care încep sa râda si fug în toate partile.

— Aly, ce se întâmpla? întreaba Bo.

— E o lume magica, îi raspund lui Bo.

Vedem copaci înfloriti, care te doboara cu mireasma lor; sunt merii, care vor aduce rodul lor. Mai în fata, alti pomi mai bogati în floare, sunt peri, caisi, iar în mijlocul lor e un smochin, ce nu are niciun fel de floare, parca ar fi uscat. Într-un tarâm atât de frumos, nu stiu ce cauta acest smochin neroditor. Ceva o fi cu el, dar nu stiam ce...

Un cal alb, îmbracat în lumina, ne apare în fata si zice:

— Veniti dupa mine!

Acesta alerga printre copaci, iar noi deabia ne tineam dupa el. Se opreste în fata unei case si ne face semn cu capul sa intram.

Batem la usa:

— Cioc, cioc...

— Intrati, intrati!... se aude o voce de femeie.

Cum intram, vedem ca ne întâmpina o batrânica si cum ne vede, ne ia în brate si ne saruta.

— În sfârsit! Nu mai sunt singura, de acum încolo vom locui împreuna.

— Împreuna?!? o întreb eu.

— Da, m-am saturat de atâta singuratate; vorbesc cu toti în jurul meu, dar mai putin cu oameni.

— Dar noi nu suntem oameni.

— Stiu ca nu, draguto, dar fara puterile voastre de alkumiti, semanati perfect cu ei.

— Si de cât timp locuiti aici?

— De 287 ani, 3 luni si doua zile..., zice batrâna.

— Si pâna acum nu a mai ajuns nimeni pe aici? întreaba Lo speriata.

— Nu, m-am rugat din tot sufletul, sa primesc si eu o fiinta umana lânga mine si iata! Ati sosit...

— Noi vrem sa plecam cât mai repede de aici, trebuie sa ne salvam familia!

— De aici nu puteti sa plecati, pentru ca nu aveti cum! Sus, în deal, e gheata si, daca încercati sa mergeti tot înainte, o sa înghetati de frig. Singura sansa este sa stati aici, sa-mi tineti de urât.

— Doamna, nu cred ca ne-ati înteles, noi vrem sa ne capatam puterile si sa plecam de aici.

— Puterile voastre? începe sa râda în hohote.

Noi nu schitam nici un gest, ca ne-ar fi placut ce a zis, ba, mai mult, Bo astepta furios sa se opreasca.

— Si ce e de râs, cucoana? Ca daca m-as gâdila în talpa, tot nu as putea sa râd în halul acesta.

— Mai copii, aici totul este magic si plin de putere!

— Adica totul este magic, dar mai putin noi!...

— Da, Aly... îmi raspunde femeia. Ati vazut copacii înfloriti?

— Da, miroseau foarte frumos...

— Uitati-va pe geam sa vedeti acum fructele lor.

— Cum e posibil sa rodeasca în aceeasi zi?

— Si ce mari sunt! Ma duc sa manânc. Mi-a venit dintr-o data foamea, zise Bo.

A deschis usa si s-a repezit la fructele coapte. Lua si mere, lua si pere, nu se mai satura.

— Chiar poti mânca un pom întreg? zic eu.

— Hei! Mai lasa si la altii, nu le mânca pe toate, zice Lo, oarecum pofticioasa si ea.

— Nu va speriati, fructele nu se vor termina, mâine vor rodi altele, la fel de bune!... zice batrâna.

— Am vazut si un smochin, dar este uscat, ce este cu el? întreb eu.

— Acel smochin a fost lasat ca ceilalti pomi sa-l priveasca si sa vada ce se poate întâmpla cu ei, daca nu dau rod.

— Pomii dau rod de frica sa nu se usuce?!? întreb mirata.

— Da, pentru ca nu vor sa ajunga nefolositori, zise batrâna.

Bo se apropie de noi, avea gura plina si zise:

— Am vazut ceva interesant acolo. Veniti sa vedeti!

Cum ajungem, vedem un lac format din gheata care se topea de pe deal. Un pestisor ne vede si vine pâna aproape de mal, zicând:

— Ce faceti, oameni buni?

— Daca am fi fost oameni, tu ai fi fost deja la cuptor! Noi suntem alkumiti si de obicei nu ne este foame, dar cum am ajuns aici, trebuie sa mâncam întruna, zise Bo.

— Si vreti sa ma mâncati si pe mine?

— Nu, stai linistit, nu o sa te manânce nimeni! îi raspund eu.

Pestisorul, bucuros ca are noi prieteni, sare deasupra apei; face niste ondulari, dupa care intra înapoi în apa. Îsi scoate capul din apa si zice:

— Tatal meu mi-a zis ca apa în care suntem o sa fie mai mare, deoarece gheata se va topi.

— Pestisorule, esti sigur de asta? îl întreb un pic speriata.

— Sunt sigur, tatal meu nu minte niciodata...

— Pai, asta înseamna ca tot ce a mai ramas frumos aici, o sa fie înghitit de apa!

— La asta nu m-am gândit, zice pestisorul, de aceasta data un pic mai trist.

— Îti dai seama ca n-o sa mai pot mânca niciun fruct! zice Bo mirat.

— Mai, Bo, daca va fi apa peste tot, tu unde vei mai sta?

— Da, Aly, ne vom construi o barca.

Cum tot încercam sa gasim o solutie, vedem cum o bucata imensa de gheata se desprinde de pe deal si pica în lac, creând un zgomot puternic.

— O, asta nu e bine! spune Lo îngrijorata.

— Lo, haide sa o anuntam pe batrânica, apa e deja la picioarele noastre si o sa tot creasca!...

— Ce ne facem? Eu nu stiu sa înot, asta înseamna ca o sa ma înec, zice Bo, uitându-se la picioarele care îi erau în apa.

Speriati, alergam sa o anuntam pe batrânica. Deschide Bo cu putere usa si zice:

— Pazea! O sa ne înecam!...

— Ce tot vorbesti acolo? întreaba batrânica.

— Vine apa, iar eu nu stiu sa înot...

Femeia iese din casa, vede cum apa se apropie de noi si zice:

— Sa mergem sus, în pod...

Urcam scarile ce duc în pod si ne asezam pe o lada de lemn. Apa e deja în casa si creste. Femeia, când vede ca apa tot creste, zice:

— Sa urcam sus pe acoperis!

Ajunsi în cel mai înalt loc, speram ca apa sa nu ajunga pâna la noi. De aici, se vedea cum totul era înghitit de apa, copacii nu mai erau si toata frumusetea locului disparuse.

— O sa ne înecam! Sigur ne înecam! zice Bo speriat.

Apa ajunge pâna la genunchii lui Bo, abia ne mai tineam echilibrul. Pestisorul aduce cu el un peste mare si ne zice:

— Sariti pe acest peste, el va va tine la suprafata apei si nu o sa va înecati!

Am sarit cu totii pe acel peste mare si stateam pe el. Nu încercam sa facem o miscare brusca, am fi cazut cu totii în apa. Pestele, obosit de atâta carat în spate, ne zice:

— Stiti, sunteti prea grei si nu va mai pot tine mult, trebuie sa aruncati pe cineva în apa.

Cu totii ne-am privit, nimeni nu vroia sa se înece si cautam sa fim uniti.

— Nu vreau sa va supar, dar Bo e mai grasut, ar putea el sa se arunce în apa, zise femeia.

Bo, acum era si mai speriat, picioarele îi tremurau de doua ori mai tare, se uita la noi si zice:

— Va rog, nu ma aruncati în apa!

— Nimeni nu va fi aruncat în apa, îi raspund.

Pestele se lasa tot mai jos, presat de greutate. Atunci a fost momentul când le-am zis prietenilor mei:

— Orice s-ar întâpla, ramâneti pentru totdeauna prietenii mei!

Parca am rostit o magie, iar locul unde eram disparuse si acum stateam cu totii într-o lumina alba.

— Voi credeti ca o sa scapati asa usor? zise Ares.

— Noi vrem sa ne lasi sa ne vedem de drumul nostru, îi raspunde Lo.

— Atunci, scapati si de aici!

— Suntem cu picioarele pe pamânt, zice Bo fericit.

— Aly, suntem în Atena, chiar lânga Acropole!

— Da, Lo, dar de ce zeul ne-a adus aici, exact unde vroiam sa ajungem?

— Poate ca zeul s-a facut bun, zice Bo.

Deodata vedem cerul împânzit de dokomiti, erau cu sutele, asa o armata nu vazusem pâna acum si cu totii veneau spre noi.

— Sa ne ascundem! zice Bo.

— Bo, nu mai avem unde, ne-au vazut, îi raspund.

Eram înconjurati de masinarii ciudate, parca gata sa ne prajeasca.

— Ce ne facem? zise Lo.

Dintre masinile cu dokomiti, iese un dokomit si cu o voce subtire zice:

— Dati-ne sabia dreptatii, altfel va vom arde si nu o sa mai ramâna nici pic de cenusa din voi!

— Dar nu avem nicio sabie a dreptatii! îi raspund eu.

— Bine, voi ati vrut-o!

— Stai, asculta-ma! Nu exista nicio sabie a dreptatii, ea este în fiecare din noi, atunci când alege sa faca binele...

— Prostii!

— Nu, asculta! Va zic ca totul va disparea si nimeni nu va mai auzi vreodata de alkumiti sau dokomiti; pâna si zeii se vor stinge, doar dragostea va ramâne pe pamânt!

Dokomitul ma priveste atent si dintr-o data îl vad ca tremura de nervi, muschii fetei i se schimbau în toate directiile, parca se strâmba la noi. Pâna si masinariile lor se defectasera, zburau în directii ciudate. De sus, se aude un zgomot puternic de sticle, ce se spargeau, iar din ele, printre nori, coborau o multime de alkumiti.

— Mama!... Tata!...

Erau scumpii mei parinti, ce zburau acum cu viteza spre mine.

— E mama! zice Lo.

— Îl vad si pe tatal meu! zice Bo mirat.

Au venit la noi, ne-au îmbratisat, ne-au sarutat, a fost cel mai frumos moment din viata mea, cu totii plângeam de fericire pentru ca toti eram ca niste copii...

Daca va doriti aceasta carte o puteti face accesând site-ul www.kodyart.ro